„Drumul de fiecare zi spre tine”

Cum ar fi să urci același deal, zi de zi, timp de 1825 de zile, fără să lipsești o dată, indiferent de vremea de afară sau de durerile care îți macină oasele? Aceasta este povestea Mariei din Văleni, femeia care, la 81 de ani, continuă să demonstreze că dragostea transcende moartea.

Îmi strâng mai bine baticul sub bărbie, în timp ce vântul rece de toamnă îmi biciuiește fața. Sacoșa de rafie colorată, decolorată de atâtea ploi și sori, atârnă grea în mâna mea dreaptă. În stânga țin bastonul cioplit în urmă cu douăzeci de ani de Ion al meu. „Ți-am făcut sprijin pentru bătrânețe, Mărioara”, mi-a spus atunci, cu ochii lui blânzi și calzi ca mierea proaspătă. Nu știa că acest baston mă va susține nu doar pe drumurile satului, ci și pe cel mai important drum din viața mea de văduvă – drumul zilnic spre locul unde el își doarme somnul de veci.

Văleni, satul nostru de pe valea Oltului, se micșorează an de an. Din cele 120 de case, nici jumătate nu mai fumegă iarna. Restul stau cu obloanele trase, așteptând zadarnic întoarcerea celor plecați spre orașe sau, mai nou, prin țări străine. „Acolo e viitorul, mamă”, mi-a spus Niculae, băiatul meu, când a plecat în Italia acum cincisprezece ani. Dar ce viitor poate fi acela în care uiți de părinți, de rădăcini, de pământul care te-a crescut?

Mă opresc la răscruce să-mi trag sufletul. Anii și drumul zilnic și-au pus amprenta pe genunchii mei. Dar durerea fizică nu e nimic pe lângă cea din suflet. Pun jos sacoșa în care am aranjat cu grijă un borcan cu zacuscă făcută după rețeta lui preferată, o lumânare nouă și câteva crizanteme din grădină.

„Tot la deal, tanti Maria?” mă întreabă Ileana, care trece grăbită spre magazinul sătesc.

„Tot, fata mea, tot”, îi răspund, încercând să zâmbesc.

Nu toți înțeleg. „La ce bun?” m-a întrebat odată Dumitru, vecinul de peste drum. „Tot nu te aude de acolo.”

Nu i-am răspuns. Cum să-i explic că, pentru mine, Ion nu e mort? Că în fiecare zi, când îi povestesc ce s-a mai întâmplat prin sat, prin țară, prin viața noastră, îl simt ascultând, zâmbind, dând din cap, așa cum făcea când era în viață?

Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat. Noi, generația care a supraviețuit războiului, foametei, comunismului, suntem acum uitați de lume. Pensiile mici de-abia ne ajung pentru medicamente, iar copiii, plecați departe, trimit din când în când bani și promisiuni de vizite care se amână mereu.

Intru pe poarta cimitirului, o poartă veche din lemn, pe care meșterul Vasile a sculptat-o acum jumătate de secol. Acum și el se odihnește aici, printre crucile înclinate de vreme. Cunosc fiecare mormânt, fiecare nume, fiecare poveste. Când eram tânără, satul era jos, în vale. Acum, adevăratul Văleni e aici, pe deal, unde sufletele celor plecați formează o comunitate mai numeroasă decât cea a viilor.

Mormântul lui Ion e îngrijit, cu gazon tuns și flori proaspete. Ieri am stat două ore și am plivit fiecare buruiană.

„Așa, ca-n grădina noastră”, i-am spus, amintindu-mi cât de mândru era el de straturile lui de legume, cele mai frumoase din tot satul.

Aprind lumânarea, așez borcanul cu zacuscă și încep să-i povestesc:

„A sunat Niculae azi-dimineață. E bine, dar iar are probleme cu italiana lui. Se gândește să vină la Paști, dar nu e sigur. I-am spus să nu-și facă griji pentru mine, că sunt bine. Ce să-i spun, Ioane? Că mă dor toate oasele? Că mi-e dor de el până la lacrimi? Că mi-e frică să nu mor singură în casă și să mă găsească vecinii după zile întregi? Nu, nu pot să-i spun asta. E viața lui acolo acum.”

Mă așez pe banca improvizată lângă cruce și continui să vorbesc, ca și cum Ion ar sta lângă mine, cum făcea serile pe prispa casei noastre.

Nu mai e ca pe vremuri, Ioane. Timpul parcă s-a oprit în loc pentru satul nostru. Căminul cultural e închis de zece ani, iar ultima nuntă tradițională s-a ținut când mai era învățătorul Marin în sat. Acum copiii merg la școală la comună, cu microbuzul care vine când vrea el. Biserica se deschide doar la sărbători mari, când vine părintele Grigore din oraș.

Încerc să-mi amintesc cum era satul nostru când eram tineri. Câmpurile pline de secerători vara, șezătorile lungi de iarnă, nunțile care țineau trei zile și trei nopți, botezurile la care venea tot satul. Acum, liniște. O liniște care doare mai tare decât orice zgomot.

Mă întreb adesea care e viitorul rolurilor în familia românească tradițională? Cine va mai face pâine în țest? Cine va mai ști să toarcă lâna, să țeasă preșuri, să facă bulion pentru iarnă? Cine va mai spune povești nepoților?

Niculae insistă să vând casa și să mă mut la el, în Italia. „E frig iarna în România, mamă. Ai grijă medicală mai bună aici. Ai companie.”

Dar cum să plec din casa în care am trăit șaizeci de ani cu Ion? Cum să-l las singur pe deal? Cine i-ar mai aduce zacuscă și i-ar povesti noutățile?

„Azi am văzut primul stol de cocori spre sud, Ioane. Îți amintești cum ne opream din lucru și îi priveam împreună? Spuneai că duc cu ei dorurile noastre și le aduc înapoi primăvara. Oare câte primăveri mai apuc să văd?”

Stau pe bancă până când soarele începe să coboare dincolo de dealuri. E timpul să mă întorc acasă. Mâine e o nouă zi, un nou drum, o nouă poveste de spus.

La întoarcere, observ mărul bătrân de la marginea cimitirului. Era doar un puiet când ne-am căsătorit noi. Acum e bătrân și noduros, dar încă face mere mici și acrișoare în fiecare an. Ca și dragostea noastră, Ioane. Îmbătrânită, dar tot dulce-acrișoară și plină de viață.

În sat, luminile încep să se aprindă în casele rămase locuite. Câteva fumuri se ridică din coșuri, anunțând că viața continuă, chiar și așa, în ritm de adagio. Trec pe lângă casa Elenei, care mătura în curte:

„Iar ai fost la Ion, Maria?”

Dau din cap.

„Ești tare, femeie. Eu nu pot merge așa des la Alexandru. Mă dor prea tare amintirile.”

Nu e vorba de tărie, vreau să-i spun. E vorba de promisiunea făcută în ultimele lui clipe:

„Să nu mă uiți, Mărioara.”

Cum aș putea să te uit, Ioane? Ești în fiecare gând, în fiecare respirație, în fiecare bătaie a inimii mele bătrâne.

Și voi continua să urc dealul, în fiecare zi, până când trupul nu mă va mai asculta. Iar atunci, Ioane, voi veni să stau lângă tine pentru totdeauna.

Până atunci, ne vedem mâine, cu noi povești.

Pentru că, în satul românesc, moartea nu e sfârșitul dragostei – e doar o schimbare în felul în care o trăim.

sursa/Facebook -