Politics · 67 · 29.12.2022

Alina Mungiu-Pippidi: Daniel Morar, un plauzibil candidat la presedintie

By REDACȚIE
Alina Mungiu-Pippidi: Daniel Morar, un plauzibil candidat la presedintie

Memoriile lui Daniel Morar, un plauzibil candidat la președinție (1)

Performanța magistraților care devin oameni politici e foarte controversată. În Italia, Antonio di Pietro, care a instrumentat primele mari cazuri din operațiunea Mani pulite (în Lombardia a scăzut cu circa 20% costul construcțiilor publice pentru următorii zece ani), sau în Brazilia, Sergio Moro, care a fost judecătorul din Lava Jato(care a trimis după bare doi președinți, un șef al parlamentului și a dezintegrat mecanismul de a finanța partidul de guvernământ prin companiile de stat), nu au ajuns prea departe după ce au intrat în politică. În schimb, președintele actual al Coreei de Sud este fostul procuror care a instrumentat dosarul predecesoarei lui, și a trimis-o în pușcărie, dar tot el a grațiat-o după condamnare, și pe ea și pe mituitorul ei, moștenitorul Samsung. Partidele de dreapta l-au recrutat candidat la președinție, și au câștigat.

Nu ai cum să citești sutele de pagini ale memoriilor lui Daniel Morar, primul șef al DNA și ulterior judecător în Curtea Constituțională, fără să te gândești ce serios candidat la președinție ar fi Daniel Morar și – mă încumet să o spun – ce bun președinte.

Editura Humanitas și-a luat inima în dinți să îi publice memoriile. A fost un gest de curaj, pentru că din carte nu ies bine nici justiția, nici oamenii politici și mai ales nu serviciile secrete, deci era de prevăzut un cor de furie din partea celor mari și tari, care nu a întârziat. Practic nu există nimeni cu putere și influență în România (și dincolo de granițe, cazul Kovesi) care să fie cruțat de Daniel Morar în acest volum, deci să ne fie clar de la început că nici Morar, nici editorii lui nu aveau ce câștiga din această carte.

Doar opinia publică, dar ce e opinia publică în presa noastră lotizată pe grupuri de interese? Mugur Ciuvică l-a calificat imediat de ”dobitoc” (ca Postelnicu), că nu s-ar fi prins că toată anti-corupția a fost instrumentată de Securitate contra democrației, cei de la G4Media de ”duplicitar” și oportunist – că nu a demascat SRI pe loc, atunci, și că s-a făcut avocat al apărării în penal, acum – o excepțională aliniere a celor două extreme.

Dar cum Daniel Morar nu e doar un martor, ci un actor esențial, cartea trebuia publicată. Și nu mai târziu, ci acum, indiferent de reacții, care aduc mai ales confirmarea celor scrise în carte. Morar, pe care l-am întâlnit de două ori în viață, deși am fost aliați mulți ani și avem vederi similare despre multe lucruri, nu are planuri politice. Dar încep prin a spune că, în penuria de personalități independente, prima senzație după ce am citit toată cartea este că ar fi un candidat cel puțin la fel de bun ca și Codruța Kovesi și, probabil, un președinte de țară mai bun. Nu numai pentru justiție.

Volumul, foarte lung, dar pasionant, e foarte bine scris (Sorina Matei a contribuit, ne informează coperta 2). Aparatul critic e însă ca la români, mă mir de Humanitas: cartea nu are index de nume, iar sursele de presă nu au link și data accesării (auditul Freedom House citat nu are link și pagină, deci nu se poate face fact-checking, dacă s-ar face s-ar vedea că știrea Mediafax după care e citat e eronată). Chiar dacă nimeni nu va citi volumul pentru alte surse decât Morar însuși – el fiind sursa zero – e important să cităm corect totul (poate la următoarea ediție). Cartea e o istorie și a corupției, și a anticorupției noastre, o relatare de la vârful statului adesea senzațională, dar bine temperată. Daniel Morar se maturizează pe parcursul ei, de la tânărul care se ferește să fie racolat de Securitate și are primele cazuri la Cluj, la judecătorul din Curtea Constituțională, care joacă pe diviziunile politice de acolo pentru a deveni factorul decisiv în decizii esențiale. Mai mult decât un judecător constituțional, Morar a fost un jucător influent, ceea ce i-a atras dușmănii de prim rang, Cartea merită mai mult decât un episod, astfel încât astăzi am să schițez doar esențialul despre ce aduce bun și ce omite Morar, urmând ca la fiecare câteva zile să revin cu discuția despre ce aduce nou Morar despre justiție, servicii secrete și corupție politică.

Volumul ”Putea să fie altcumva” are în primul rând valoare ca sursă primară, e o relatare la mâna întâi, și asta se vede din diferențele esențiale față de versiunile schematice despre anticorupție de pe Digi sau alte organe de presă unde băieți tunși regulamentar povestesc pentru cine stă să îi asculte lupta gnomilor cu ielele. Cine e un însă un cititor constant al meu nu va găsi o versiune prea diferită. Documentarea, mai ales în partea privitoare la Curtea Constituțională, este excelentă și cine are răbdare să citească fără prejudecăți va avea în sfârșit cum să înțeleagă complicata istorie a legilor ”Big Brother”, de exemplu.

Ca procuror, Morar aduce relatării un caracter aparte, prezentând fie dovezi, fie martori, la toate episoadele senzaționale de care e vorba. Ca exemplu, un judecător al Curții Constituționale îi spune că SRI îl rugase să faciliteze alegerea Liviei Stanciu ca președinte CCR. Numele său e menționat în clar. Asta nu e fără risc, am văzut adesea cum oamenii sunt intimidați în România, mai ales în relație cu serviciile secrete, și iau înapoi ce ți-au spus. Certurile cu SRI au însă mai mulți martori. Mare parte din discuțiile la Cotroceni, la fel. Riguros și atent, Morar prezintă în general lucruri verificabile.

A doua mare calitate a volumului este prezența câtorva argumente clare, logic și consecvent urmărite, care structurează tot materialul. Unul este acela că independența justiției nu e suficientă dacă nu există sentimentul datoriei și responsabilizarea acesteia. Al doilea, că problema controlului justiției de către serviciile secrete sub pretextul anti-corupției este doar ultimul episod acut al unei probleme cronice de influență politică a Securității, cu rădăcini mult mai vechi.

Al treilea, că România s-a întâmplat să fie prinsă într-un demers activist al UE de a-și apăra – de fapt, extinde – suveranitatea datorită contextului post-Brexit. Toate aceste argumente merită o discuție separată – de fapt, ar merita dezbateri în societatea noastră, că au o mare importanță nu doar pentru trecut, ci pentru viitor.

Argumentele contra lui Daniel Morar aduse de oponenți nu au mare valoare. Unu, toate citează un comunicat al SRI. Nici un ziarist nu își sprijină argumentația pe un comunicat al SRI – sursa acuzată – fără a aduce măcar a doua sursă, dar în mod naiv toți criticii lui Morar o fac și nu aduc a doua sursă, darămite a treia, cum ar cere jurnalismul. Vă las să ghiciți cine citează din SRI ca sursă a adevărului suprem. Doi, argumentul momentului ales. De ce nu a demascat Morar atunci SRI? Păi, l-a demascat, i-a cerut și lui Iohannis, și lui Băsescu să scape de Maior și Coldea. Asemenea lucruri nu se spun în interviuri la presă, mai ales în situația DNA de atunci, care era asediată constant de opoziția condusă de PSD și Dan Voiculescu, și susținut doar de Băsescu. În interviul dat lui Dan Tăpalagă, Morar spune: ”(…) În privința colaborării cu SRI-ul eu spun ca abia acuma este una bună, abia acuma de câțiva ani, în sensul că SRI-ul face exact ceea ce-i cere legea (s.m., AMP). Atunci când are indicii asupra săvârșirii unor fapte de corupție trimite datele procurorului”. Mie mi se pare destul de clar că spune că SRI întârziase să se conformeze legii. Tăpalagă presează așa de mult mai departe să obțină o declarație despre colaborarea cu SRI că pare un agent provocator – și ca atare Morar nu îi mai spune nimic – așa e cu interviurile, nu doar în jurnalism. Dar ce i-a spus deja e important. Morar nu putea vorbi mai devreme și, ca să fie clar, nu putea vorbi nici mai târziu, cum cere Sabina Fati.

Ar fi iresponsabil să vorbească mai târziu, la bătrânețe, dacă problema României e dominația unor rețele militarizate cu rădăcini în fosta Securitate care au privatizat statul. Morar nu e Adrian Marino, care ne-a lăsat pentru după moartea lui demascările lumii literare. Aici nu vorbim de literatură, ci de democrația românească, și e posibil să fie deja târziu.

În ce privește argumentul că toată anti-corupția e praf pentru că Morar a recunoscut că SRI a încercat să o controleze și să și-o însușească, cum spune Mugur Ciuvică, nici asta nu ține. Din cartea lui Morar nu reiese de nicăieri că Voiculescu ar fi fost nevinovat – dimpotrivă. Justiția tardivă e mai bună decât absența ei, mai ales dacă a fost întârziată de o cultură a impunității. Dovezile contra celor ale căror cazuri au fost instrumentate de DNA-ul lui Morar sunt clare – și ei sunt politicieni, ofițeri SRI, oameni din lumea fotbalului și a afacerilor. Nimeni nu a câștigat la CEDO din acele dosare ale primilor ani, și nici achitări nu au fost. Îi datorăm lui Morar și deciziei CCR să SRI a fost înlăturat din anchetele penale – nu avea cum face asta înainte să fie în CCR.

Rămâne selectivitatea. Da, DNA a acționat just și documentat, dar contra tuturor? La urma urmei, a dat și NUP-uri sau nu a anchetat unele cazuri. Reamintesc că atunci când am făcut Coaliția pentru un Parlament Curat (CPC), în 2004, am avut referenți pe partide și regiuni cu scopul de a verifica dacă autorii nu au omis pe cineva – o sursă de eroare mai greu de identificat. Procurorii sunt conduși de sesizări, deci nu vizează oricum pe toată lumea, întregul univers sociologic, cum am făcut noi în CPC. Rareori se autosesizează. Astfel că apar nedreptăți stridente – Dragnea e condamnat în dosarul Referendumul, deși dovezi că le-a cerut el să pună morții pe listă nu sunt. Morar citează doar o pagină de argument pentru mobilizarea maximă la vot și urmărire a rezultatelor din secții – nimic ilegal. În schimb, cei de la PDL care au dirijat voturi pentru EBA, conform investigației lui Dan Tăpălagă, nu sunt deranjați. Evident, nu se putea, Băsescu era singurul apărător al DNA – cu asta i-a ținut și pe Morar, și pe Macovei. Să fim serioși, Bruxelles-ul nu îi putea apăra. Cât timp DNA lupta cu diferite grupuri de profitori, cei din jurul Elenei Udrea le luau rentele rămase fără stăpân. În 2011, am sesizat Comisia Europeană pentru cum manageria ea fondurile europene. DNA nu a făcut nimic – nici nu avea cum – Udrea era deja oficial instalată, petrecea weekend-uri cu familia Băsescu, o încuraja pe EBA în cariera ei politică, îi distrugea pe toți cei din partid care i se opuneau, inclusiv folosindu-l pe Coldea și DNA.

Deși admit că Morar nu putea face nimic – decât cel mult să demisioneze – tot aș fi preferat să văd un regret în ultimul capitol. Udrea a folosit anti-corupția noastră – cu mare succes. A trebuit să se termine al doilea mandat al lui Băsescu ca să ajungem la ea. Sigur, nu am știut totul – doar SRI știa – dar chiar și retrospectiv trebuie să admitem asta. Justiția selectivă nu e ideală, deși publicul o preferă absenței oricărei justiții, impunității totale, sau încrederea în DNA nu ar fi fost atât de sus în toți acești ani.
sursa: articol scris de Alina Mugiu-Pippidi

BACK TO TOP