În 1785, la Alba Iulia, Horea și Cloșca erau frânți pe roată. În 1849, oștile conduse de Avram Iancu apărau intrările în Munții Apuseni. Peste un secol, în aceiași munți, oameni urmăriți de Securitate se ascundeau prin păduri, gospodării și șuri. Puterea se schimbase. Refuzul supunerii avea, de fiecare dată, alte nume.

A numi Apusenii „cea mai războinică regiune a României” înseamnă a formula o judecată despre această istorie, nu un clasament al bătăliilor. Alte ținuturi au cunoscut invazii, răscoale și rezistență. Apusenii se disting însă prin revenirea luptei în interiorul comunităților lor: oameni ocupați cu pământul, pădurea și mineritul au ajuns, în împrejurări diferite, să înfrunte cu arma autoritatea care le hotăra viața.

Muntele îi putea adăposti, dar nu îi scutea de stăpânire. Aurul Apusenilor atrăgea interese, administrații și privilegii. Bogăția subsolului nu garanta bunăstarea celor care trăiau deasupra lui. Tocmai această apropiere dintre resurse și lipsuri face istoria regiunii atât de aspră. Dintr-un ținut bogat puteau ieși oameni săraci, împovărați de obligații și fără puterea de a decide asupra propriei existențe.

Răscoala din 1784 trebuie înțeleasă în această lume. Iobăgia însemna muncă datorată stăpânului, constrângeri și o inegalitate apărată prin lege. Pentru țăranii români, apăsarea socială se întâlnea cu excluderea politică. Horea, Cloșca și Crișan au devenit conducătorii unei ridicări care a atacat ordinea nobiliară și a răspândit frica dincolo de satele de munte. În februarie 1785, Crișan a murit în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia. Pedeapsa trebuia să fie văzută și ținută minte.

Ar fi comod să povestim această răscoală numai prin curajul conducătorilor ei. Au existat omoruri, distrugeri și victime civile. Revolta nu devine dreaptă în fiecare faptă doar pentru că pornește dintr-o nedreptate. Dar nici violența răsculaților nu poate șterge violența unei ordini care îi ținea pe oameni în dependență. Istoria cere să le vedem pe amândouă.

În 1848, problema libertății a revenit într-o formă politică mai limpede. Desființarea iobăgiei deschidea o schimbare majoră, însă drepturile naționale ale românilor rămâneau în dispută. Unirea Transilvaniei cu Ungaria, susținută de revoluționarii maghiari, întâmpina împotrivirea românilor care cereau recunoaștere și participare politică. Două mișcări ce vorbeau despre libertate au ajuns să se înfrunte asupra sensului ei.

Avram Iancu, tânărul cu pregătire juridică venit din Vidra de Sus, a înțeles că revendicările rostite în adunări aveau nevoie de o forță care să le apere. În Apuseni, mobilizarea a căpătat organizare militară. Comunitățile furnizau luptători, hrană, informații și adăpost. Cunoașterea drumurilor și a trecătorilor putea compensa o parte din inferioritatea în armament.

În 1849, luptele pentru Abrud și înfrângerea trupelor maghiare la Fântânele au arătat cât de greu putea fi supus acest teritoriu. Munții apărați de moți au rezistat unor atacuri repetate. Numele lui Iancu a rămas legat de această capacitate de a ține împreună oameni care își apărau satele și revendicările politice.

Nici aici povestea nu încape într-o imagine fără umbre. Războiul a lovit comunități românești și maghiare, iar represaliile au făcut victime printre civili. A respecta lupta moților nu înseamnă a transforma un popor întreg în dușman. Adversarii aveau conduceri, armate și obiective politice concrete. Ura moștenită simplifică trecutul până îl falsifică.

La fel de incomodă este relația cu puterea imperială. Românii au luptat împotriva revoluției maghiare în alianță cu Habsburgii, dar victoria imperială nu le-a adus împlinirea revendicărilor. Curajul lor fusese util. Drepturile lor puteau fi amânate. În această distanță dintre sacrificiu și răsplată se află una dintre marile dezamăgiri ale generației lui Iancu.

După instaurarea regimului comunist, Apusenii au adăpostit alte grupuri de rezistență. În zona Răchițele, grupul condus de Teodor Șușman a supraviețuit prin sprijinul unor localnici și printr-o existență permanent amenințată. Urmărirea partizanilor a adus anchete și pedepse asupra celor care îi ajutau. În februarie 1958, frații Teodor și Avisalon Șușman au murit într-o șură incendiată, la Tranișu, în timpul confruntării cu Securitatea.

Acești oameni nu aveau perspectiva realistă a unei victorii militare asupra regimului. Tocmai de aceea, rezistența lor trebuie judecată și prin prețul suportat: ani de clandestinitate, familii destrămate, oameni închiși, gospodării transformate în locuri ale fricii.

Caracterul războinic al Apusenilor nu poate fi explicat prin sânge, ca și cum locuitorii s-ar fi născut predestinați luptei. Îl explică împrejurările istorice, legăturile dintre comunități, terenul și experiența repetată a abuzului. Muntele oferea posibilitatea rezistenței. Oamenii hotărau dacă o folosesc.

De aceea, Apusenii merită priviți dincolo de festivități și de portretele eroice. Horea a contestat o ordine socială. Iancu a apărat dreptul unei comunități de a fi recunoscută politic. Partizanii au refuzat autoritatea unei dictaturi. A-i comemora presupune să înțelegem ce au înfruntat, inclusiv atunci când această înțelegere tulbură confortul puterii.

Cea mai războinică regiune a României? Apusenii au argumente grele pentru acest nume. Acolo, în mai multe epoci, oameni cărora li se cerea să se supună au ales să se împotrivească, deși știau că puterea avea închisori, soldați și dreptul de a-i condamna.