România trăiește azi un moment de răscruce tăcută. Nu e o revoluție în stradă, nu e o criză majoră, nu e o bucurie generalizată – dar e o tensiune adâncă, aproape invizibilă, care se simte în sufletele românilor, în deciziile investitorilor, în tăcerile diplomaților și în imaginea țării din afară. Este momentul acela ciudat în care România nu pare nici că se prăbușește, dar nici că se ridică. Rămâne suspendată între potențial și stagnare, între vis și realitate, între cum ne vedem noi… și cum ne văd alții.

Românii își iubesc țara. Poate chiar prea mult, atât de mult încât suferă acut pentru fiecare greșeală, fiecare promisiune mințită, fiecare abuz tăcut. În același timp, românii se simt trădați. De stat, de politicieni, de instituții, de „sistem”. Sentimentul predominant în societate nu este speranța, ci o combinație obositoare de neîncredere, ironie amară și resemnare.

Și totuși, nu au renunțat. Văd autostrăzile care prind contur, clădirile care se ridică, inițiative private care sparg tipare, tineri care revin din diaspora. Văd oameni de calitate care nu renunță. Dar au obosit să tot spere singuri. Ce nu văd încă este o clasă conducătoare capabilă să-i inspire.

Ne pleacă tinerii. Școlile se golesc. Satele îmbătrânesc. Spitalele se prăbușesc uneori la propriu, nu doar la figurat. Nu mai avem încredere în sistemul de justiție, iar meritocrația e un cuvânt rar auzit. Birocrația ne mănâncă timpul, iar statul ne tratează adesea ca pe niște inamici, nu ca pe contribuabili. Dar în același timp, există un nou val de români – antreprenori, profesioniști, creatori – care aleg să rămână sau să revină. Ei încă speră că se poate construi ceva curat într-o țară complicată.

România este privită din afară cu un amestec de admirație, reținere și nedumerire. Pentru străini, România este un paradox viu: o țară cu o cultură fabuloasă, dar invizibilă internațional; o economie flexibilă, dar condusă haotic; un popor ospitalier, dar reprezentat slab diplomatic. Pentru aliații noștri, România rămâne importantă strategic. Americanii ne privesc ca pe un bastion în fața Rusiei, dar ne critică lipsa de coerență și simulacrul de reforme. Uniunea Europeană ne ține sub observație: suntem în club, dar încă nu pe podium. Iar marile puteri non-occidentale văd în noi mai degrabă vulnerabilități decât parteneriate reale.

România pare împărțită în două lumi care coexistă, dar nu se întâlnesc: una rurală – săracă, părăsită, profund umană – și alta urbană – conectată, competitivă, dar uneori superficială. De aici și ruptura profundă în societate. Românii se iubesc între ei, dar nu se mai înțeleg. Unii cred în Occident, alții se tem de el. Unii vor globalizare, alții cer protecționism. Unii așteaptă salvarea de la politicieni, alții de la Dumnezeu.

Avem o poziție geopolitică de invidiat, pe care nu o știm să o valorificăm. O natură fabuloasă, încă neexploatată turistic. O generație de români din diaspora care ar putea reconstrui țara cu ce au învățat afară – dacă ar fi chemați sincer înapoi. O societate civilă tot mai activă, care învață să spună „nu”.

Ne țin pe loc politicieni fără viziune, dar cu instinct de conservare. Instituții care par concepute să se apere pe ele însele, nu să deservească publicul. Lipsa unei direcții clare de țară: ce vrem să fim peste 20 de ani? Muncitori pentru alții sau lideri pe piața regională? Grânarul Europei sau o anexă logistică a altora?

Dacă România ar fi o persoană, ar fi o femeie inteligentă, frumoasă, cu o cultură profundă și o inimă uriașă. Dar prinsă într-o relație toxică cu niște iubiți care o mint, o folosesc și o lasă să creadă că nu merită mai mult. Ea încă mai speră. Se aranjează dimineața, își spală rănile și merge înainte. Dar din ce în ce mai mulți o roagă în gând să se trezească, să spună „ajunge” și să aleagă o viață nouă. Pe merit. Pe demnitate. Pe adevăr.

România nu duce lipsă de resurse, ci de direcție. Nu duce lipsă de valori, ci de lideri care să le recunoască. Nu duce lipsă de potențial, ci de curaj colectiv.

De aici încolo, totul depinde de cine va avea curajul să schimbe povestea. Nu să o scrie din nou, ci să o continue cu onoare.

Cu atât mai mult ar trebui să ne gândim la țara noastră în această zi cu adevărat specială, cu semnificație profund religioasă pentru noi toți - Vinerea Mare - care nu este doar o zi de reculegere spirituală. Este și o oportunitate de reflecție națională. În mijlocul unei campanii electorale tensionate, acest moment ar trebui să ne amintească tuturor – și mai ales celor care dețin puterea – că există lucruri mai importante decât voturile și strategiile de campanie: binele comun, demnitatea oamenilor, viitorul acestei țări.

România traversează o perioadă complicată. Încrederea cetățenilor în stat e tot mai scăzută, iar realitățile de zi cu zi – sărăcie, lipsă de educație, acces precar la servicii de sănătate – sunt ignorate sau transformate în teme de campanie fără soluții reale. E nevoie de mai mult decât promisiuni și sloganuri. E nevoie de asumare, de onestitate, de viziune.

Politicienii ar trebui să folosească această zi pentru a se opri din goana după funcții și a se uita sincer către oameni. Să își ceară iertare nu doar simbolic, ci printr-o schimbare de atitudine și priorități. Nu e prea târziu să înceapă să lucreze cu adevărat pentru români, nu doar pentru imagine.

Un gând special merge și către cei plecați din țară. Milioane de români care au ales sau au fost nevoiți să-și caute un viitor mai bun în alte colțuri ale lumii. Ei nu au plecat din lipsă de iubire față de țară, ci din lipsă de speranță. Măcar azi, să simtă că sunt parte din această națiune, că nu sunt uitați, că sacrificiul lor nu e în zadar.

România are nevoie de o reconfigurare morală, de o resetare a priorităților. Nu prin discursuri festive, ci prin decizii concrete și oameni care înțeleg că puterea nu e un privilegiu, ci o responsabilitate.

Astăzi nu e despre tăcere. E despre adevăr. Despre curajul de a recunoaște ce nu merge și de a începe, fără întârziere, să reparăm.

*România nu va renaște de la vârf, prin ordine de sus sau prin îndrumări externe, ci din fiecare colț de țară și din afara ei, unde românii aleg să nu mai accepte indiferența.*

P.s. România, înainte de toate!