Să ne aducem aminte! În anii 80, la Câmpia Turzii, în această clădire funcționa, PTTR, așa se chema atunci ,,Poșta-Telegraf-Telefon-Radio”.
La intrare, în partea dreaptă erau cabinele telefonice, în față era ghișeul destinat corespondențelor, scrisori, telegraf...în stânga filatelia...În lateralul clădirii funcționa coletăria, unde se expediau pachetele...si Filiala C.E.C Casa de Economii si Consemnațiuni.

Zeul Telefonul Fix

În tinerețeal mea, ne spun părinții, trebuia să ne grăbim să ne întoarcem acasă la o anumită oră, dacă eram în vizită sau prin oraș. Nu pentru că nu ne-ar fi plăcut, dar pentru că așteptam un telefon. Expresia asta – „aștept un telefon” – nu mai este folosită astăzi. Nu mai aștepți telefoane, apelurile pot veni oricînd și le poți prelua oriunde te-ai afla, grație micului aparat din buzunar.

Dar iată cîteva amintiri din perioada în care telefonul din casă era un obiect extrem de important, care avea propriul său loc, de obicei pe o măsuță specială (chiar „masă de telefon“ se numea în magazine), așezat elegant pe un milieu sau pe cartea de telefon, cu un carnețel de notițe și un creion alături. (fragment amintirii din comunism).

Telefoanele din secție

,,Munceam de tineri pentru că la şcoala profesională ne învăţau maiştrii o meserie care o aveam pe viată”. Întâlnirile între tinerii din aceea perioadă şi le programau în funcţie de timpul liber avut după orele de muncă".

“Ţin minte şi acum cum sunau telefoanele din secţie în secţie ca să ne dăm întalnire în pauza de masă care era de la 10-11, pentru a discuta unde ne întâlnim seara, dar de cele mai multe ori se rezumau doar la telefon foarte scurt...- ne vedem la ceas la ora 19 ”. Erau părinţii ai fetelor sau băieţilor care deşi aveau un loc de muncă de foarte tineri şi îşi câştigau cum se zice “singuri existenţa şi pâinea de zi cu zi” îşi exprimau dezacordul în a-şi lăsa fetele şi baieţii să iasă la întâlnire. Întâlnirile erau două maxim în timpul săptămânii deoarece lucrau şi în ture de zi/dupa-masa/noaptea şi nu aveau timp fizic. Acestea constau în plimbări în funcţie de anotimp, ori la cofetăria sau cinema-ul oraşului şi nu durau mai mult de 2-3 ore în funcţie de timpul accordat de cele mai multe ori de taţii fetelor.” Nu se poate numi privare de libertate, ci doar stricteţe care era cumva impusă din familie sau mai bine zis de societatea în sine care avea anumite reguli. (Denisa, 56 de ani) și (Maria, 32 de ani) -din Câmpia Turzii.