Ne credem îndrăgostiți, credem că iubirea vine din tot sufletul nostru, că nu am putea trăi fără anumite persoane. Ne batem cu pumnii în piept că noi știm să iubim, că ne sacrificăm pentru alții, că facem lucruri pentru ei doar pentru că-i iubim.

Oare? Oare să facem atâtea lucruri doar din iubire? Suntem obișnuiți să ne mințim atât de des că iubim, când de fapt în spatele acestei iluzii se ascund multitudinile de nevoi nesatisfăcute, care urlă înăuntrul nostru și care așteaptă singure în întuneric ca cineva să le îngrijească cu blândețe. O persoană care iubește, nu-i va face niciodată rău omului pe care susține cu atâta certitudine că-l iubește, nu îi va arunca vorbe urâte și nu-l va face să se simtă josnic sau inutil.

Din teama că nu va mai fi nimeni lângă noi, ne complacem în situații care ne distrug, suportăm frustrările și furia celorlalți, nu facem altceva decât să ne simțim și mai neîncrezători în propriile forțe, mai inutili și ne spunem aceleași critici, aceleași cuvinte grele, care devastează frumosul și bunătatea ascunse în spatele tuturor măștilor pline de trăiri negative și făcându-ne să ne simțim neimportanti, neapreciati și uitați parcă de toți.

Ne atașăm de ceilalți și ne mințim că iubim, când de fapt confundăm atât de ușor suferințele și neîmplinirile noastre interioare cu un sentiment real și profund, care implică responsabilitatea, asumarea și maturitatea propriilor demoni interiori.

Ne implicăm în relații toxice, care ne fac rău, doar pentru că gândul de a rămâne siguri ne îngrozește și ne sperie atât de rău, realizăm că nu ne cunoaștem deloc, că nu știm cine suntem cu adevărat, ce impact au experiențele nefericite din trecut asupra subconștientului nostru pentru că suntem prea speriați să ne înfruntăm proprii demoni, propriile anxietăți care ne opresc din evoluția noastră, frica că nu suntem suficient de buni și de demni pentru a merita o iubire reală și sănătoasă.

Facem lucruri pe care nu ni le dorim doar din teama că acele persoane vor pleca din viața noastră, iar frica nu are nimic de a face cu iubirea adevarată. Dragostea înseamnă curaj, libertate și puritate.
Aud mereu afirmații precum ,,Gelozia e normală, dacă ești gelos înseamnă că iubești”. Oare chiar să însemne iubirea gelozie? Un sentiment atât de pur și de inocent, cel mai frumos sentiment pe care un om îl poate simți, să fie el umbrit de temeri, gânduri sumbre și insecurități în propria persoană?

Atunci când iubim cu adevărat, nu ne va fi niciodată frică că vom pierde persoana dragă, nu ne vom dori să-i privăm libertatea și fericirea, deoarece știm cine suntem, ce merităm și nu le vom permite celorlalți să ne rănească. Afirmăm atât de des că noi știm să iubim, dar în același timp nu știm cum să ne arătăm dragostea, afecțiunea și căldura. Ne place să criticăm, să le spunem cum ar trebui să fie, să se comporte, să se îmbrace, ce alegeri să ia, ne impunem propriile păreri și nevoi din dorința de a conta în viața cuiva.

Nu știm cum să-i acceptăm pe cei pe care susținem cu atâta ardoare că-i iubim, ne dorim sa fie așa cum poate noi nu reușim. Dar atunci când iubești pe cineva, îl iubești pentru ceea ce înseamnă el în esență, nu încerci să-l schimbi. Chiar dacă nu suntem de acord cu alegerile lui, atunci când iubești îi vei accepta și îi vei respecta alegerile și deciziile.

Mulți cred că a fi egoist însemnă să te gândești la tine, dar eu cred că persoanele egoiste sunt cele care de fapt nu au încredere în ele și nu se gândesc la binele lor, vor doar să nu pară slabe și vulnerabile în fața celorlalți și atunci se impun într-un mod egoist și superior, afișându-și niște măști care speră să-i salveze. A fi egoist înseamnă să le impui celorlalți dorințele și nevoile tale, limitându-i astfel libertatea.

Suntem atât de obișnuiți să spunem că iubim când de fapt nici nu cunoaștem adevăratul sens al acestui sentiment plin de frumusețe și inocență. Dar nevoia de a fi iubit nu e același lucru cu iubirea sinceră și lipsită de prejudecăți. Cineva care nu a avut parte de iubire și de afecțiune, nici nu va ști cum să o ofere, dar nici cum să o accepte fără să se simtă vinovat. Noi nu știm să iubim cu sufletul, nu știm să lăsăm dragostea să ne vindece și să transforme cele mai adânci răni, cele mai negre momente în cicatrici pansate de puterea acestui pur sentiment.

Suntem învățați să iubim cu mintea, să nu oferim caldură, atenție și grijă, ci să le impunem anumite norme pe care le considerăm adevărate, fără ca măcar să cunoaștem o persoană în esența ei.
Vorbim atât de ușor și cu o usoară indiferență despre un sentiment care ar trebui să ne umple sufletele de fericire și de liniște lăuntrică. De cele mai multe ori, noi suntem singurele persoane care ne facem rău și ne provocăm suferință, vrând să credem că suntem îndrăgostiți, evadând astfel din realitatea dureroasă și cruntă, dar care nu va dispărea niciodată dacă nu vom conștientiza iluzia feerică în care trăim. Îi acuzăm pe ei că din cauza lor ne aflăm în această durere, dar noi suntem singurii care ne putem schimba viața, noi suntem responsabili de propriile alegeri, de situații, de oamenii pe care ii întâlnim și cu care interacționăm.

O persoană care se va iubi și se va respecta nu îi va permite nimănui să o critice, să-i provoace suferință sau tristete. Vom atrage în viața noastră oamenii de care noi avem nevoie pentru a ne învăța lecții importante și necesare în evoluția noastră. Dacă vom învăța să ne iubim și să avem încredere în noi, atunci vom atrage lucruri frumoase și benefice în viața noastră, oameni sănătoși care ne vor ajuta să ne vindecăm rănile.
sursa: you.com.ro autor: Bianca Păun