România traversează una dintre cele mai sensibile perioade din ultimii ani în domeniul energetic. În orele de consum maxim, sistemul ajunge să depindă de importuri, iar mesajul transmis populației și mediului economic este același: reduceți consumul de energie.

Această situație nu este însă rezultatul unei întâmplări. Ea este consecința unui șir de decizii politice asumate în ultimii ani, în special de PNL și USR, decizii care au diminuat capacitatea de producție a României înainte ca alternativele promise să devină funcționale.

Guvernul condus de Nicolae Ciucă, prin Ministerul Energiei administrat de PNL, a adoptat OUG nr. 108/2022 privind decarbonizarea. Documentul a stabilit închiderea etapizată a unor grupuri energetice pe cărbune, deși noile investiții în centrale pe gaze, capacități de stocare și alte surse de producție nu erau finalizate. România a renunțat la capacități existente fără a avea pregătită infrastructura care să le înlocuiască.

Ulterior, Executivul condus de Ilie Bolojan a continuat aceeași direcție prin OUG nr. 20/2026. Chiar dacă anumite termene au fost ajustate, fondul problemei a rămas neschimbat: centralele se închid, iar investițiile care ar trebui să le înlocuiască există încă, în mare măsură, doar pe hârtie sau în stadiul de promisiune.

În același timp, USR și-a asumat o altă decizie cu efecte importante asupra securității energetice. În 2022, partidul a votat împotriva legii care urmărea accelerarea finalizării unor hidrocentrale începute de ani de zile și a contestat actul normativ la Curtea Constituțională. Rezultatul a fost prelungirea blocajului unor investiții strategice, care ar fi putut aduce energie produsă în România și ar fi redus dependența de importuri.

Protejarea mediului este o obligație pe care nimeni nu o contestă. Dar o strategie energetică responsabilă presupune echilibru. Nu poți elimina surse de producție înainte ca alternativele stabile, permanente și accesibile să fie construite și puse în funcțiune. Securitatea energetică nu se bazează pe intenții, ci pe capacități reale de producție.

Astăzi, când sistemul energetic funcționează sub presiune, românilor și companiilor li se cere să reducă consumul. În același timp, administrații conduse de reprezentanți ai acelorași formațiuni organizează evenimente publice de amploare, cu scene, instalații și spectacole. Nu festivalurile au creat această criză, însă contrastul dintre apelurile la austeritate și imaginea proiectată în spațiul public ridică întrebări legitime despre coerența mesajului politic.

Românii nu sunt responsabili pentru vulnerabilitatea sistemului energetic. Nu becurile aprinse în locuințe au adus România în situația de a importa masiv energie în momentele critice.

Responsabilitatea aparține celor care au luat decizii politice fără să asigure în prealabil capacitățile necesare pentru înlocuirea celor eliminate. Ani de întârzieri, proiecte abandonate, investiții amânate și politici contradictorii au slăbit independența energetică a României.

O țară nu își consolidează securitatea energetică cerând cetățenilor să consume mai puțin. O consolidează investind la timp, construind capacități noi înainte de închiderea celor vechi și tratând energia ca pe o resursă strategică, nu ca pe un exercițiu de comunicare politică.