În vechiul Ghiriș de la cumpăna veacurilor XIX și XX, medicina avea încă hotare înguste. Medicul era departe pentru mulți, drumurile se făceau anevoie, iar oamenii satelor își căutau adesea alinarea acolo unde experiența, plantele și priceperea cuiva câștigaseră încrederea obștii. În această lume apare una dintre cele mai neobișnuite figuri ale istoriei locale…Elena Bercean (1854–1953).

Povestea ei are ceva greu de întâlnit în biografiile Ghirișului de odinioară…o tânără rămasă văduvă la numai 19 ani, un fost căpitan de fregată, călătorii până în India, un misterios carnet de însemnări medicale și, mai târziu, zeci de ani în care oameni bolnavi au venit la casa ei din apropiere și de departe.
Pentru bunicii și străbunicii noștri nu era însă un personaj de poveste. Era „Bercenița”, femeia la care se mergea atunci când boala nu mai lăsa prea multe speranțe. Iar în rostirea populară a vremii i-a rămas un nume care spune aproape totul despre locul pe care îl dobândise între oameni: „doftoroaia” Ghirișului.
Elena Bercean, născută Oltean, a văzut lumina zilei în anul 1854, la Ghiriș, într-o familie de țărani înstăriți. Viața avea însă să-i schimbe repede cursul pe care îl putea presupune o asemenea origine…
Elena s-a născut în anul 1854, la Ghiriș, într-o familie de țărani înstăriți. Destinul avea să-i așeze însă de timpuriu încercări grele în cale. La numai 17 ani s-a căsătorit cu preotul Urs din Ciunga, localitate cunoscută mai târziu ca Uioara de Jos și astăzi parte a orașului Ocna Mureș. A plecat alături de soț, dar căsnicia lor avea să fie foarte scurtă. După numai doi ani rămânea văduvă și se întorcea la Ghiriș împreună cu fiica sa, Letiția.
Au urmat cincisprezece ani în care Elena și-a purtat singură rostul familiei. În 1888, la vârsta de 34 de ani, viața ei avea să capete o direcție cu totul neașteptată. Se recăsătorește cu Alexandru Bercean (1837–1924), pensionar la Oravița, om care copilărise la Ghiriș și care avusese o existență cu totul neobișnuită pentru lumea rurală transilvăneană a epocii…fusese căpitan de fregată în marina comercială română.
Cei doi se stabilesc la Ghiriș, iar odată cu Alexandru Bercean intră în viața Elenei ceva din lumea îndepărtată pe care acesta o cunoscuse în anii petrecuți pe mare. De aici începe partea aproape neverosimilă a poveștii sale. Potrivit relatării păstrate despre familia Bercean, în timpul unei călătorii de întoarcere din India, unul dintre pasagerii navei comandate de căpitan, un medic român, a murit. Printre lucrurile acestuia s-ar fi aflat un carnet manuscris în care medicul consemnase numeroase tratamente și preparate întâlnite sau experimentate în timpul șederii sale în India.
Carnetul a rămas în posesia căpitanului Bercean și, mai târziu, a ajuns la Elena.
Nu știm astăzi ce conținea cu exactitate acel manuscris și nici ce s-a întâmplat ulterior cu el. Tocmai de aceea, relatarea trebuie păstrată în limitele memoriei istorice care ne-a transmis-o, fără a transforma legenda locală în certitudine medicală. Cert este însă că Elena Bercean a început să prepare și să folosească diferite leacuri după acele însemnări.
La început i-a tratat pe cei apropiați. Apoi vestea s-a răspândit.Oameni cu afecțiuni ale pielii, probleme de circulație, răni grave și alte suferințe au început să-i treacă pragul. Mărturiile transmise în comunitate vorbesc chiar despre cazuri de cangrenă și despre vindecări considerate, în epocă, extraordinare. Așa s-a născut renumele „doftoroaiei Bercenița”.
Într-o vreme în care accesul oamenilor simpli la medicină era incomparabil mai dificil decât astăzi, casa Elenei Bercean devenise pentru mulți un ultim loc al speranței. Veneau la ea oameni din Ghiriș, dar și din satele învecinate. Unii străbăteau distanțe considerabile cu căruța. Alții veneau pe jos. Cei mai mulți erau țărani și oameni cu posibilități materiale reduse.
Există însă un amănunt care spune poate mai mult despre Elena Bercean decât toate poveștile despre leacurile sale: nu cerea bani pentru tratamente.
Ajutorul oferit celui bolnav nu devenise pentru ea o meserie și nici un mijloc de câștig. Era o formă de slujire a aproapelui. Tradiția locală vorbește despre mii de oameni care ar fi trecut, de-a lungul anilor, prin mâinile sale. Nu s-a păstrat, din păcate, o evidență care să permită verificarea acestei cifre, însă persistența numelui ei în memoria mai multor generații arată cât de puternică a fost amprenta lăsată în comunitate.

Și poate tocmai aici trebuie căutată adevărata măsură a Elenei Bercean. Dincolo de misteriosul carnet venit din India și din poveștile despre vindecări, rămâne un fapt profund omenesc: decenii întregi și-a pus priceperea la dispoziția celor care sufereau, fără să transforme suferința lor într-un câștig personal.
Finalul vieții sale contrastează dureros cu respectul de care se bucurase.
În 1948, ajunsă deja la o vârstă venerabilă, Elena Bercean a fost nevoită să părăsească locuința ginerelui său, Virgil Corcheș, imobil căruia noile autorități i-au atribuit destinația de sediu pentru organizații politice. Femeia la ușa căreia veniseră atâția oameni după ajutor și-a trăit astfel ultimii ani în lipsuri și într-o situație nedemnă de ceea ce reprezentase pentru comunitate.

A murit în 1953, la aproape un secol de viață, în Câmpia Turzii. Tot aici și-a găsit locul de odihnă.
Elena Bercean aparține acelei istorii locale care rareori ajunge în manuale. O istorie a oamenilor simpli care, fără instituții în spate și fără dorința de a rămâne celebri, au construit în jurul lor încredere și solidaritate.
Între 1854 și 1953, viața ei a traversat aproape o sută de ani de transformări…vechiul Ghiriș transilvănean, lumea de dinaintea Primului Război Mondial, România interbelică și începuturile regimului comunist. A cunoscut văduvia de foarte tânără, o a doua căsătorie neobișnuită, povești venite de peste mări, respectul unei comunități și, la sfârșit, nedreptatea unei epoci care nu mai avea răbdare cu trecutul.

Dar oamenii au ținut minte.
Iar când, după mai bine de șapte decenii de la moartea ei, încă putem rosti la Câmpia Turzii numele Elenei Bercean, „doftoroaia” Ghirișului, înseamnă că binele făcut cândva a avut o memorie mai lungă decât vremurile care au încercat să-l șteargă.

PS - Mă bucură faptul că, în anul 2014, în calitate de city manager, am reușit ca, prin HCL nr. 121 din 16 octombrie 2014, să-i acordăm post-mortem titlul de “Cetățean de Onoare al Municipiului Câmpia Turzii”.

Am susținut atunci un principiu în care cred și astăzi…recunoștința nu are termen de prescripție! În galeria personalităților unei comunități trebuie să-și găsească locul și oamenii simpli, cei fără ranguri sau demnități, dar care au avut o autentică vocație publică și și-au pus priceperea, timpul și omenia în folosul semenilor.
Elena Bercean a fost un asemenea om. Iar faptul că, după atâtea decenii, numele ei continuă să fie rostit în Câmpia Turzii este, poate, cea mai firească formă de recunoștință.
Fie-i memoria binecuvântată și odihna veșnică alături de Cei Drepți!

by Petre Popp

Puteți citi și urmări mai multe articole, analize și povești pe pagina de Facebook “Petre Popp”. Vă invit să rămânem conectați!