URCA este o veche așezare de iobagi, truditori pe moșiile grofilor, a cărei “dată de naștere” se pierde în negura vremurilor.
În vremurile de odinioară, românii nu numai că se găseau în număr însemnat pe aceste meleaguri, dar ei se găseau în număr mare chiar în Câmpia Panoniei. Aducem mărturie:
1237, Ricardus spune că în momentul invaziei ungurilor, Panonia era cunoscută sub numele de Câmpia Romanilor;
1250, Thomas de Spalato, vorbind despre Panonia, spune că pe acele locuri erau păgânii românilor;
1308, un călugăr francez vorbește despre “vlahi, adică păstorii românilor” (Blachi ac pastores Romanorum);
1735, Inochentie Micu-Klein afirmă în fața nobilimii maghiare: “Noi, încă de pe vremea lui Traian, suntem stăpânii ereditari ai Ardealului.”
1887, istoricul Márki Sándor spune: “Admit că ungurii noștri au găsit acolo (în Transilvania) pe români.”

Studiind documentele găsite - referitoare la satul URCA - enumerăm câteva date:
1289 terra Heurke habitatoribus careus

În traducere, cuvânt cu cuvânt: pământul Urcii lipsit de locuitori. Documentele istorice vorbesc despre existența oamenilor pe aceste locuri, probabil ei s-au retras din calea năvălitorilor.

La început populația satului a fost, numeric, redusă; ea a crescut apoi cu oameni veniți de prin alte sate ca iobagi și pălmași pe moșia grofului.

În procesul de formare a satului, putem distinge mai multe etape, etape care se întrepătrund.

Vatra satului s-a construit pe locul ce azi poartă numele “Sub pădure”. Brațul ogorului bună pentru arat - ferit de vânturi și curenti, înconjurață de dealuri domoale și departe de “Drumul târgii”, drum ce vine de la Târgușor și Luduș spre Viisoara.

Casele erau din pământ, scunde, cu un acoperiș tuguiaț din paie sau trestie (numai bun pentru cuiburile păsărilor) și care aveau o cameră - cel mult două - și o tindă. Camera mare, numită și “casa dinainte” (situată spre uliță) era locuită numai ocazional, aici erau cazați oaspeții de vază, aici se țineau nunțiile, botezurile și slujbele de înmormântare, aici se păstrau hainele de sărbătoare și documentele familiei. Din târnăț se intra în tindă.

Tinda este, de obicei, începerea din mijloc; aici erau situate : cuptorul de pâine, soba de gătit și câteva unelte gospodărești - securea, firizul, hamurile pentru cai,… Cămara, numită și “casa dinapoi”, era încăperea în care se locuia.

După numărul persoanelor din gospodărie, capul familiei confecționa câteva paturi, o masă și mai multe lavite.

Încălzirea locuinței, tocul pentru prepararea hranei, se făcea cu vreascurile uscate adunate din timp din pădurea din apropiere, cu bălegar uscat - stivuit cu grijă din timpul verii -, cu paie sau cu orgini.

Se pare că la origine familiile din sat aveau nume ca : Moldovan, Mihășan, Uram, Pop,… Familiile cu numele Barbu au dispărut din sat; fie că n-au avut urmași direcți de parte bărbătească, fie că s-au mutat în alte locuri. Numele Hegyes a fost transformat în Moldovan, aceasta pentru că groful avea numele de Hegyes și n-a putut concepe ca un român (probabil ungur deznaționalizat într-un sat de români) să poarte același nume ca și el.

În sat predomina numele Bozdog, a cărui origine se pare că este locală de vreme ce în satele din jur este foarte rar sau inexistent. Urmează Rus - Rusu (fără nici o legătură cu “rusii”) și Moldovan. Curios este faptul că lipsește din paleta numelor acela de Urcan, prezent însă în Triteni și în Luna.

Cu timpul s-a constituit un pâlc de gospodări aproape de curțile grofului, cam pe unde este școala de azi. Groful pu locuia în sat, el mai avea un rând de curți în Hodăie - la vâlci; pe acestea le folosea ca locuință de vară. Oamenii care aveau grijă de casele grofului și păsuneau ghiriși.

sursa documentară (URCA note monografice- Mihai Chiorean -1995)

(va urma)