Experimentul lui Avicenna despre frică a evidenţiat, în urmă cu aproximativ o mie de ani, ceea ce oamenii de ştiinţă de astăzi au descoperit despre unul dintre cele mai vechi şi mai puternice sentimente care ne influenţează starea de spirit, comportamentul, deciziile, felul de a fi, de cele mai multe ori fără să conştientizăm mecanismele subtile ale minţii noastre sau fără să recunoaştem că suntem vulnerabili dintr-o astfel de perspectivă.

Există tot felul de frici – de la cele individuale, la cele colective, de la simple temeri, frici “liniştite”, banale sau bizare (frică de întuneric, de praf, de oglinzi, de valuri, de insecte etc.), la fobii generatoare de panică şi anxietate, care au ca resort percepţii si reacţii individuale, subiective, şi numai într-o anumită măsură o realitate obiectivă. Creierul este responsabil de blocarea comportamentului firesc, provocând un fel de “paralizie” mentală, printr-un exces de analiză, cauzele unor astfel de reacţii rămânând, în mare parte, necunoscute.

Cine a fost Avicenna

Pe numele său adevărat, Abu’Ali al-Husayn Ibn Abd Allah Ibn Sina, “Sheikh al-Rais” (“Prinț al savanților”), Avicenna(numele latinizat sub care a rămas cunoscut) a fost un medic şi filosof persan (980 – 1037), preocupat, de asemenea, de astronomie, chimie, psihologie. Arabii îl numeau “al treilea Aristotel”.

Avicenna este autorul a sute de lucrări care au stat la baza studiilor medicale şi a studiilor experimentale din diverse domenii timp de peste cinci secole, deopotrivă în Orient şi în Occident. Cele mai cunoscute scieri ale sale sunt “Cartea vindecării” şi “Enciclopedia medicală Qanun”.

Se spune despre Avicenna că avea o memorie excepţională, că, la vârsta de numai 14 ani, l-a citit dintr-o “suflare”, zi şi noapte, pe Hipocrate, considerat, astăzi, “părintele medicinei”. Avea doar 17 ani când a început să practice medicina, după ce l-a vindecat pe emirul Nuh II, de otrăvire cu plumb. De-a lungul întregii sale vieţi, savantul persan a fost convins că orice boală se poate vindeca dacă îi sunt cunoscute cauzele şi factorii care-i influenţează apariţia.

Avicenna a fost primul care a stabilit reguli despre modalităţile de testare a unui medicament nou, înainte ca acesta să fie administrat pacienţilor, iar într-una dintre cărţile sale sunt înregistrate nu mai puţin de 760 de medicamente, cu informaţii despre utilizarea şi eficacitatea acestora.

Savantul persan este şi unul dintre primii medici care au observat relaţia dintre emoţii, starea fizică a pacienţilor şi efectele benefice ale muzicii asupra corpului şi spiritului, ceea ce medicina modernă va accepta abia după mai multe secole.

Experimentul lui Avicenna

Experimentul lui Avicenna a avut ca scop să arate felul în care frica, dacă nu este gestionată corect, poate să paralizeze fiinţa. Chiar dacă, pentru experiment, s-a folosit de două animale, savantul persan a explicat faptul că mecanismele care se declanşează în organism, in condiţii de frică, sunt valabile şi la om.

În două cuşti separate, securizate şi aşezate la mică distanţă una de alta, Avicenna a pus un lup şi un miel, astfel încât cele două animale să se poată vedea permanent, dar fără să existe vreun risc ca lupul să evadeze din cuşcă sau să atace mielul. Şi lupul şi mielul au primit hrană şi apă din belşug. În timp ce lupul a mâncat toată hrana din cuşcă şi, sătul fiind, a urlat tot timpul, încercând să rupă gratiile şi să ajungă la miel, acesta din urmă a refuzat hrana şi, paralizat de spaimă, nu a rezistat mai mult de o săptămână.

Mutatis mutandis, spune experimentul lui Avicenna, “mielul” poate fi oricare dintre oameni, într-un anumit context, iar “lupul” orice fel de pericol real sau imaginar, care anulează gândirea logică. La om, ca la majoritatea mamiferelor, frica provoacă o activitate hormonală intensă, care poate determina pielea să elibereze un miros puternic, generează, in acelasi timp, o excitare a văzului și a auzului.

Omul înspăimântat încremeneşte ca o statuie, rămâne nemișcat și fără să respire sau se ghemuieşte instinctiv, pentru a scăpa de privirea celorlalți. Inima bate violent și palpită, se modifică ritmul cardiac, respiraţia este accelerată, glandele salivare acționează imperfect, gura devine uscată, muschii tremură etc.

Tot ceea ce a constatat Avicenna, prin experimentul său, a fost confirmat şi, evident, completat de medicina modernă, inclusiv faptul că sentimentul de frică este mult mai puternic atunci când nu este conştientizat, pentru a putea fi controlat.

Sentimentul de frică face parte din natura umană (şi nu numai), este, până la un punct, o formă de autoapărare şi se manifestă, în funcţie de diverşi factori, în grade diferite. Ceea ce Avicenna a descris în urmă cu un mileniu este la fel de valabil şi astăzi, când incidenţa spaimelor de tot felul a crescut în contextul vieţii stresante a omului contemporan.

Teama de ce ceea ce va urma, de o realitate care nu poate fi controlată, teama de eşec, de ceilalţi, de noi înşine etc. ne condiţionează, vrând-nevrând, comportamentul. Vrem să controlăm totul, să anticipăm, să evităm obstacolele, iar când intervin evenimente-surpriză nevaforabile intrăm în panică, mintea noastră construieşte “scenarii” care iau proporţii apocaliptice uneori.

Dacă o teamă vagă, la început, se transformă în fobie, se cronicizează, când tot ce se “vede” la orizont este dezastrul (de obicei, doar în minte, nu şi în realitate), intervin simptome care nu mai pot fi ţinute sub control – stare de rău, anxietate, izolare, neîncredere, stimă de sine scăzută etc. Când este vorba de fobii (declanşate de frici anormale), foarte uşor se poate ajunge la atacuri de panică (dificultăți în respirație, bătăi puternice ale inimii etc.).
Astfel de situaţii, indiferent de cauze şi manifestări, trimit toate, până la urmă, la metafora care se desprinde din experimentul lui Avicenna despre frică – aceea a “lupului” şi “mielului”. Este important însă să nu se piardă din vedere că, în asemenea situaţii, există soluţii pentru a depăşi spaimele – evitarea persoanelor care descurajează/ demoralizează, vizualizarea rezultatelor (ca mod de a amplifica motivaţia interioară), gândirea în etape a unei acţiuni, pentru a nu pierde din vedere detaliile care pot perturba reuşita, existenţa, întotdeauna, a unui plan B, cultivarea capacităţii de a analiza lucid cauzele unui eşec şi de a găsi alte soluţii etc.

Sursa/www.destepti.ro