Fanatismul este o oglindă a gândirii iraționale – o combinație toxică de absurditate și extremism, care mai degrabă distruge decât creează. În loc să deschidă uși spre inovație, el sfărâmă punți, cerând totul și oferind nimic.

Pentru a ilustra această idee, propun „paradoxul clovnului și al trapezistului”: clovnul, deși nu știe să facă nimic în mod excepțional, primește adesea mai multe aplauze decât trapezistul, care excelează într-un act spectaculos. Dar de ce râdem de clovn? Pentru că, în esență, el scoate la suprafață propriile noastre slăbiciuni, acel derizoriu uman pe care îl ascundem sub masca unei aparente perfecțiuni. Clovnul ne pune față în față cu propriile limite și ne provoacă la autoironie – o trăsătură rezervată celor inteligenți, căci prostia nu suportă râsul celorlalți.

În acest sens, însă, ce ne facem cu „clovnul politic”? Un personaj care se vede pe sine drept un mare comunicator, un formator de opinii subtil și inteligent. Dar e oare așa? Sau, mai degrabă, avem de-a face cu niște „patrioți de carton” – personaje de circ politic, care își revendică un rol important în viața socială și virtuală, dar care, în realitate, sunt motorul haosului și al absurdității?

Câmpia Turzii a fost, cândva, un oraș al normalității, al oamenilor care construiau cu mintea și mâinile lor. Astăzi, spațiul virtual e bântuit de fanatismul unor „clovni fanatici”, care maschează golul de idei prin zgomot și teatralitate.

Sunt convins, însă, că prin perseverență, determinare și voință, vom readuce liniștea și normalitatea în comunitatea noastră. Pentru că adevărata construcție a unei societăți nu începe cu râsul facil al unui clovn, ci cu echilibrul și creativitatea unui trapezist care știe exact ce face.