Cultura · 174 · 12.11.2022

Interviu cu scriitorul Dinu Săraru – „Lozinca mea a fost toată viața mea și a rămas aceeași până astăzi, că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”

By REDACȚIE
Interviu cu scriitorul Dinu Săraru – „Lozinca mea a fost toată viața mea și a rămas aceeași până astăzi, că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”

Despre patriotism și sensul culturii în evoluția unei națiuni, despre epoci apuse, incertitudinile prezentului și speranțele viitorului, despre cum s-au schimbat România și românii în ultimul secol a povestit scriitorul Dinu Săraru, într-o ediție specială a emisiunii Serviciul de Noapte cu Maria Țoghină difuzată pe Radio România Actualități, de Ziua Unirii Principatelor Române. Emisiunea a fost premiată ieri, 10 noiembrie 2022, de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști, în cadrul Galei Premiilor UZPR.

Premiile UZPR, acordate de către un juriu alcătuit din profesioniști din domeniu, au fost acordate unor jurnaliști care s-au remarcat prin materialele de presă în toate segmentele domeniului: presă scrisă, online, radio, tv, carte de presă, publicistică.

Realizator: Ce a învățat copilul Dinu Săraru despre patrie, despre națiune de la învățătorul Costică Săraru?

Am învățat întâi să vorbim românește, curat românește, și era o răspundere a învățătorului de țară atunci să cultive limba română.

Realizator: A fost foarte exigent cu dumneavoastră.

Extraordinar de exigent. Eu nu am știut că voi lua premiul I, în clasa I, până când nu m-a strigat la școală, ca să nu greșesc la școală, că eram fiu de învățător, și m-a dat la școală la șase ani jumate, eu am fost obligat să îi spun și acasă „domnule învățător” și nu țin minte când i-am zis „tata” sau „tăticule”, pentru că a murit când aveam nouă ani și până atunci eu i-am zis și acasă „domnule învățător”, că ceilați copiii, spunea el, nu au norocul să-l aibă pe tat-su învățător și să nu greșesc la școală, să-i spun „tată”, nu i-am spus niciodată și nu țin minte niciodată când i-am spus „tată”; am spus unui bunic, care a înfiat-o pe maică mea, din Râmnicu Vâlcea, erou al Primului Război Mondial și al celui de al Doilea Război Mondial, tăticule, dar tatălui meu nu i-am spus niciodată decât „domnule învățător”, la școală, și mi-a adus o hartă mare acasă, pe care era reprodusă România întregită de atunci și cu un băț, trebuia să nu greșesc, să văd unde curge Jijia, de pildă, și unde curge Prutul și unde curge Nistrul și unde curge această frântură de apă care se numea Jijia. Am învățat istoria Țării Românești, am avut în familie un învățător care era țărănist și devotat învățătorului Ion Mihalache, care a fost creatorul după cel de-al Doilea Război Mondial al Partidului Țărănesc de stânga, și am avut în casă cărțile care vorbeau despre cultul teatrului românesc, cărțile lui Iorga, cărțile lui Virgil Madgearu și am fost pătruns din clipa aceea de geografia Țării Românești, de istoria Țării Românești, de faptul că prin Slătioara a trecut la un moment dat ocupația austriacă, cezaro-crăiască, și la 5 km de casa mea, casa tatălui meu, nu a bunicului, se aflau cazărmile cezaro-crăiești și am înțeles ce înseamnă granița, și atunci am descoperit, și mai târziu o viață întreagă, 50 de ani, mai descoperit că există un cătun în Slătioara cu numele de Viorești, de la viorea, cu case puține și cu o biserică, pe care istoria artei românești și a credinței creștine a înregistrat-o, această biserică din Viorești, pentru o friză a potecașilor, cei care păzeau granița românească cu cazărmile cezaro-crăiești, pe caii lor mărunți de munte, cu găitane lor gorjenești, îmbrăcați, pe cai, și cu căciulile negre înalte, pe care nu și le scoteau nici în fața domnitorului. Această descoperire pe care a întărit-o într-o lucrare fundamentală Olga Greceanu, din familia Măldăreștilor și a Grecenilor, specificul național în cultura română m-a captivat, și am fost 50 de ani unde am putut; de pildă, am descoperit în o revistă a epocii „Boabe de grâu” că o cercetătoare din familia Goleștilor a vorbit pentru prima dată despre această bisericuță, care a fost la începutul Evului Mediu, la 1500, schit de maici și acum era bisericuța care a intrat în istoria artei datorita în primul rând lui Olga Greceanu și pe urmă când am fondat acest vis al meu, cu Fundația „Niște Țărani”. 50 de ani m-am, zbătut, repet, ca să atrag atenția acestei bisericuțe și a frizei potecașilor, că mi-am dat seama câtă mândrie oltenească au oltenii de sub munte și cât patriotism.

Realizator: Cât simț al datoriei.

Și cât devotament pentru Liturghia creștină, este învestit în această bisericuță, și când eram la „Luceafărul” secretar general de redacție am reprodus în „Luceafărul”, era o epocă mai grea, de asuprire, de asemenea de colonizare, nu aveam voie să spunem poporul român, poporul nostru, și am publicat friza potecașilor prima dată în țară, după „Boabe de grâu” a apărut în revista „Luceafărul”.

sursa:Facebook/Matricea Românească

BACK TO TOP