Există în istoria industrială a Câmpiei Turzii oameni ale căror biografii se confundă, aproape până la identificare, cu marile etape de dezvoltare ale “Industriei Sârmei”. Ingineri, tehnicieni și maiștri care au trăit fabrica nu ca pe un simplu loc de muncă, ci ca pe o responsabilitate profesională și umană. Unul dintre aceștia a fost inginerul Ioan Fărcășan, una dintre figurile importante ale generației care a modernizat laminoarele și a pregătit trecerea uzinei spre producția industrială de mare capacitate.
Născut în anul 1921, la Zlatna, județul Alba, Ioan Fărcășan era inginer electromecanic. Destinul său profesional avea să fie legat aproape în întregime de marea platformă metalurgică de la Câmpia Turzii.
În 1949 îl găsim inginer în cadrul Serviciului Investiții. Au urmat apoi funcții care arată ascensiunea unui specialist format direct în realitatea dură a producției…inginer la Laminor, șef al secției Laminoare, șef al Serviciului Producție, inginer-șef, iar în perioada 1969–1970, inginer-șef Producție.
Dar funcțiile spun prea puțin despre ceea ce a reprezentat Fărcășan pentru uzină.

Omul laminoarelor
Timp de aproape două decenii, între 1951 și 1970, numele său a fost strâns legat de principalul sector de fabricație al întreprinderii, laminoarele de sârmă și profile. A fost perioada în care acest sector a cunoscut o transformare tehnică profundă, iar Fărcășan s-a aflat în centrul ei.
Una dintre primele sale contribuții importante a vizat laminorul vechi de sârmă. Într-o perioadă în care posibilitățile tehnice erau incomparabil mai reduse decât cele de astăzi, a susținut trecerea la utilizarea unor țagle cu secțiune mai mare, de la 65 × 65 mm la 70 × 70 mm, ajungând apoi la 80 × 80 mm pentru țaglele din fier. Poate părea astăzi o simplă modificare tehnică. În logica producției industriale de atunci, efectul era însă considerabil…creșterea producției și, în același timp, spor urea productivității muncii. Fărcășan înțelegea că modernizarea unei fabrici nu înseamnă numai utilaje noi. Înseamnă să identifici acele puncte ale procesului tehnologic în care timpul, energia și munca omului sunt risipite. Așa a apărut o altă schimbare importantă…transportul mecanizat al colacilor calzi. Până atunci, colacii erau târâți manual pe plăci, într-o muncă extrem de grea, desfășurată în apropierea metalului încins. Introducerea transportului mecanizat a eliminat această operațiune fizică istovitoare, muncitorului revenindu-i în principal operația de legare a colacilor. A urmat mecanizarea alimentării cu țagle și a încărcării acestora pe masa cuptorului cu propulsie. Și aceste operații fuseseră executate anterior manual.
Privite după mai bine de o jumătate de secol, asemenea transformări ne ajută să înțelegem ceva esențial despre industrializarea Câmpiei Turzii: progresul tehnic însemna și diminuarea unei munci fizice extrem de grele.

1963. Aburul cedează locul electricității
Un alt moment important se produce în 1963. Vechea mașină cu aburi care antrena cajele laminorului este înlocuită cu două motoare electrice asincrone de mare putere, cu reglaj al turației. Era mai mult decât schimbarea unei instalații. Era trecerea simbolică și tehnologică dintre două epoci industriale. Modernizarea a permis un control superior asupra procesului de laminare și a contribuit la creșterea producției de sârmă laminată. Fabrica devenea mai rapidă, mai productivă și mai apropiată de standardele tehnologice ale marilor unități metalurgice europene ale timpului.Dar proiectul care avea să definească opera inginerească a lui Ioan Fărcășan abia urma.

Laminorul nr. 3
La sfârșitul anilor 1960, “Industria Sârmei” se pregătea pentru una dintre cele mai importante transformări tehnologice din istoria sa.
Construirea Laminorului de Sârmă nr. 3.
Ioan Fărcășan a susținut ferm orientarea către tehnologia modernă și implementarea unei instalații care reprezenta, pentru România acelor ani, o premieră tehnologică.
Noul laminor era complet automatizat, fiind dotat cu utilaje tehnologice germane și elvețiene. Nivelul său tehnic era atât de ridicat pentru industria românească a momentului, încât soluțiile aplicate la Câmpia Turzii aveau să servească drept reper pentru alte instalații similare construite ulterior în țară.
În 1970, Laminorul nr. 3 marchează ruptura de vechile metode de producție. Se schimbă tehnologia. Crește productivitatea. Crește calitatea sârmei laminate. Munca manuală pierde teren în fața automatizării. Pentru “Industria Sârmei”, era începutul unei alte epoci. Iar în centrul acestei transformări se afla inginerul Ioan Fărcășan.

Un șef care cunoștea fabrica din interior
Mărturiile celor care au lucrat alături de el conturează portretul unui om exigent, riguros și profund atașat profesiei. Nu conducea producția exclusiv din birou.
Mergea în secții după-amiaza, revenea frecvent noaptea și putea fi întâlnit în fabrică inclusiv duminica. Pentru el, responsabilitatea inginerului nu se termina odată cu programul administrativ. Atunci când laminorul funcționa, responsabilitatea celui care îl conducea continua.
Exigența sa profesională era dublată, potrivit mărturiilor păstrate, de respectul pentru oamenii cu care lucra. Tocmai această combinație explică autoritatea de care s-a bucurat în rândul inginerilor, maiștrilor și muncitorilor.
Ioan Fărcășan a devenit astfel ceea ce vechii siderurgiști numeau un “șef de școală”, un specialist în jurul căruia se formează alți specialiști. Recunoașterea oficială a activității sale a venit prin acordarea Ordinului Muncii, clasa a III-a, în 1969, iar în 1970, a Medaliei Muncii.

1970. Ultima zi, în Laminorul nr. 3
Există însă o coincidență dramatică între apogeul operei sale profesionale și sfârșitul vieții.În anul în care Laminorul nr. 3 intra în istoria uzinei, Ioan Fărcășan avea să moară chiar în această secție. Avea numai 49 de ani.
Sursele care îi consemnează biografia nu precizează cauza morții. Au rămas însă în memoria locală împrejurările dispariției sale subite, petrecute în locul căruia îi dedicase o parte decisivă din ultimii ani ai vieții. Există ceva tulburător în această ultimă imagine.
Inginerul care susținuse modernizarea radicală a laminoarelor își încheia viața chiar în Laminorul nr. 3, instalația care reprezenta punctul culminant al carierei sale.

Dincolo de această împrejurare tragică, rămâne opera.
O parte din dezvoltarea spectaculoasă a “Industriei Sârmei” din deceniile următoare a fost posibilă și pentru că o generație de ingineri a avut curajul să abandoneze soluțiile tehnice depășite și să introducă mecanizarea, electrificarea și automatizarea proceselor de producție. Ioan Fărcășan a aparținut acestei generații. Nu a fost doar martorul transformării fabricii. A participat direct la ea.
Pentru istoria Câmpiei Turzii, biografia lui spune și povestea unei epoci în care identitatea orașului se construia în jurul uzinei, iar prestigiul profesional al unui om se măsura prin ceea ce rămânea funcțional după el. La mai bine de o jumătate de secol de la dispariția sa, numele inginerului Ioan Fărcășan (1921–1970) merită păstrat între personalitățile care au contribuit decisiv la transformarea “Industriei Sârmei” într-unul dintre marile centre românești ale producției de sârmă laminată.

by Petre POP

Puteți citi și urmări mai multe articole, analize și povești pe pagina de Facebook “Petre Popp”. Vă invit să rămânem conectați!