Există clădiri care își împlinesc rostul prin arhitectură și există clădiri care își depășesc condiția materială, devenind memorie vie. Prima Școală Română din Ghiriș, ridicată în anul 1879, aparține celei de-a doua categorii. Zidurile ei nu au adăpostit doar o sală de clasă. Au adăpostit o comunitate, o conștiință, o limbă și un ideal. A fost, în cel mai profund sens al cuvântului, Casa Națională a românilor din Ghiriș.

De mult timp mi-am propus să vă vorbesc despre acest edificiu fără patină romantică, fără exagerări și fără mitologii inutile. Istoria lui este suficient de puternică pentru a nu avea nevoie de artificii. Ea trebuie spusă cu acribie, pe baza documentelor, a memoriei locale și a faptelor. Pentru că această casă nu este doar una dintre cele mai vechi clădiri ale orașului. Este una dintre puținele care concentrează aproape întreaga istorie modernă a comunității românești din Ghiriș.
În perioada interbelică, membrii „Despărțământului ASTRA” o numeau simplu și firesc…„Casa Națională” a românilor. Denumirea nu era metaforică. Ea descria perfect funcția pe care edificiul o îndeplinise timp de generații. Aici s-au format copii, s-au educat adulți, s-au ținut conferințe culturale, s-au organizat șezători, s-au discutat problemele comunității, s-au pregătit marile momente ale vieții naționale și s-au consolidat instituțiile românești într-o perioadă în care românii din Transilvania nu beneficiau de egalitate politică și culturală.

Ridicarea acestei școli în anul 1879 reprezintă una dintre cele mai frumoase pagini ale solidarității comunitare din istoria localității. Nu statul austro-ungar a construit această școală. Nu autoritățile imperiale au finanțat educația copiilor români. Clădirea s-a înălțat prin contribuția materială și munca străbunilor noștri.
Fundația a fost realizată cu piatră adusă cu carele din Săndulești. Nisipul provenea din albia Arieșului. Cărămizile au fost modelate manual și arse chiar în vechiul cimitir românesc al bisericii greco-catolice. Totul s-a făcut prin clacă, prin muncă voluntară și prin sacrificiul unei comunități care înțelesese că viitorul unui popor începe cu școala.

Locul ales spune, poate, mai mult decât orice document. Școala a fost construită în cimitirul românesc deoarece administrația maghiară nu a pus la dispoziția românilor un alt teren. Astfel, generațiile vii au fost nevoite să își ridice școala printre mormintele înaintașilor. Imaginea este impresionantă prin simbolismul ei: educația românească s-a născut literalmente pe temelia memoriei celor care păstraseră credința și identitatea națională.
De fapt, începuturile învățământului românesc din Ghiriș sunt mai vechi decât această clădire. Înainte de 1879 exista o modestă școală din lemn, iar înaintea ei, asemenea multor sate transilvănene, lecțiile se desfășurau în tinda bisericii, în casa preotului sau în locuințe particulare. Acolo, preoții, cantorii și dascălii îi învățau pe copii să citească, să scrie și să gândească românește.
Într-o epocă în care legea obliga învățământul primar, dar statul refuza să creeze școli pentru românii din imperiu, comunitatea și-a construit singură instituția de educație. Acesta este adevăratul sens al școlii confesionale din Ghiriș…ea nu reprezintă doar o clădire, ci expresia unei voințe colective de supraviețuire culturală.
Aici se învățau cititul, scrisul și socotitul. Se studiau geografia, religia, morala, cântul și istoria. Elevii erau obligați să învețe și limba maghiară, însă limba sufletului rămânea româna. Manualele veneau de la Blaj, iar întreținerea școlii era suportată de credincioșii parohiei greco-catolice, care plăteau inclusiv salariile dascălilor.
Nu întâmplător, citindu-l pe Octavian Goga, ne putem pune aceeași întrebare pe care și-o punea generația sa: „În ce religie ne-am închinat de ne-am păstrat sufletele intacte?” Răspunsul îl găsim chiar în această casă. În credința că limba, cultura și școala reprezintă patrimoniul cel mai de preț al unui popor.
Prima Școală Română a devenit rapid mai mult decât un spațiu destinat învățământului. Ea s-a transformat în principalul focar cultural al românilor din Ghiriș.

Dascălul nu era doar profesor. Era dirijorul corului, organizatorul spectacolelor populare, animatorul șezătorilor, omul care aducea cărți și idei noi în comunitate. Duminicile, sala de clasă devenea sală de conferințe. Aici aveau loc prelegerile populare organizate de ASTRA, instituția care a modelat cultura românească transilvăneană.
În anul 1914, această școală găzduia conferințele Despărțământului ASTRA Turda. După Marea Unire, aici au continuat activitățile culturale și întrunirile comunității. Nu este întâmplător faptul că, în mentalul colectiv al vremii, edificiul era perceput drept Casa Națională a românilor.
Aici s-au discutat marile probleme ale comunității. Aici s-au format elite locale. Aici s-au cultivat patriotismul, solidaritatea și responsabilitatea civică.

Istoria clădirii se confundă cu istoria națională.
În timpul Revoluției de la 1848, locuitorii din Ghiriș și Sâncrai au participat la Marea Adunare de la Blaj. Preotul român din Ghiriș afirma atunci cu hotărâre: „Nimeni nu mă poate opri să mă duc la adunare.”
Șaptezeci de ani mai târziu, în toamna anului 1918, aceeași școală devenea centrul reorganizării vieții românești. Aici s-au constituit Consiliul Național Român și Garda Națională Română. Clădirea a devenit sediul instituțiilor care au preluat administrarea comunității în ultimele săptămâni ale existenței Imperiului Austro-Ungar.

Tot de aici au plecat delegații Ghirișului spre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Acest edificiu a fost martor direct al unuia dintre cele mai importante momente din istoria românilor.
La 25 decembrie 1918, când trupele române au intrat în Ghiriș și Sâncrai, au fost întâmpinate cu entuziasm de întreaga comunitate. După defilarea soldaților pe ulițele satului, manifestările patriotice au continuat până târziu în noapte, iar școala românească a devenit locul marii întruniri sărbătorești.

Puține clădiri din Câmpia Turzii pot revendica un asemenea privilegiu istoric.

După Unire, școala confesională a devenit școală de stat, apoi grădiniță, creșă, dispensar medical și cabinet antituberculoză. În anul 2012, Consiliul Local Câmpia Turzii i-a redat, simbolic, vocația culturală, declarând edificiul „Muzeul Prima Școală Românească 1879”.

Din păcate, transformările arhitecturale realizate în anul 1976 au alterat înfățișarea originară a clădirii. Ferestrele arcuite au fost înlocuite, construcția a fost extinsă, iar autenticitatea monumentului a fost afectată. Dacă ar fi fost protejată la timp ca monument istoric, astăzi am fi avut una dintre cele mai valoroase mărturii ale patrimoniului românesc din Câmpia Transilvaniei.

Cu toate acestea, valoarea istorică a edificiului rămâne intactă. Memoria unei clădiri nu este dată doar de ziduri, ci și de ceea ce s-a întâmplat între ele.
Acesta este motivul pentru care readucerea în conștiința publică a Primei Școli Române a reprezentat pentru mine mai mult decât un simplu proiect de recuperare istorică. A făcut parte dintr-o strategie mai amplă de reconstruire a memoriei colective a românilor din Câmpia Turzii.
Alături de Biserica Greco-Catolică de lemn din anul 1750, despre care voi scrie într-un material separat, această școală reprezintă unul dintre cei doi mari piloni ai identității istorice românești din vechiul Ghiriș. Dacă biserica a păstrat credința, școala a păstrat limba. Împreună au format fundamentul pe care s-a clădit conștiința comunității noastre.

Cum ne aflăm, astăzi, idealul cultural local?

Cred că răspunsul se află chiar în destinul acestei clădiri. Ideea națională identitară a fiecărei comunități devine un fluid care leagă generațiile, creează o cultură proprie și fixează repere morale ce pornesc din adâncul istoriei și privesc către viitor. O comunitate fără memorie devine vulnerabilă. O comunitate care își respectă patrimoniul își păstrează echilibrul și demnitatea.
Prima Școală Română din Ghiriș nu este doar o clădire veche. Este dovada că identitatea nu se moștenește automat. Ea se construiește prin credință, prin educație, prin cultură și prin efortul fiecărei generații.
De aceea, această casă trebuie privită nu ca o relicvă a trecutului, ci ca o investiție în viitor. Ea poate deveni unul dintre cele mai puternice repere culturale ale Câmpiei Turzii, un adevărat brand identitar al orașului și locul din care generațiile tinere să înțeleagă că libertatea, limba română și cultura nu au fost daruri primite, ci cuceriri obținute prin sacrificiul celor care au zidit, la propriu și la figurat, această Casă Națională a românilor din Ghiriș.

Petre Pop,

Prim-vicepresedinte PSD Câmpia Turzii