La patru ani de la debutul invaziei ruse în Ucraina, Cotidianul a realizat în exclusivitate un interviu cu Vasile Dîncu, cel care a condus frâiele Ministerului Apărării în dimineața de 24 februarie 2022.

Sociolog și europarlamentar PSD, fost ministru al Apărării în Guvernul Ciucă, Vasile Dîncu propune o viziune amplă a celor patru ani de război care au schimbat arhitectura de securitate a Europei. Vorbește despre primele ore de la declanșarea invaziei, despre reacțiile instituționale și coordonarea aliată, despre negocierile de pace și scenariile privind eventuale concesii teritoriale în favoarea Federației Ruse. În același timp, abordează implicațiile geopolitice pe termen lung și explică decizia României de a secretiza ajutorul oferit Ucrainei, o hotărâre care a generat dezbateri atât în spațiul public, cât și în mediul politic.

Cât despre Volodimir Zelenski, cel care a ales să rămână la Kiev pe toată durata războiului, Vasile Dîncususține că „este liderul de care Ucraina a avut nevoie în momentul în care aproape întreaga clasă politică părea paralizată sub presiunea marelui vecin de la răsărit, Rusia”, adăugând că verdictul final asupra sa „îl va da istoria”.

„Războiul din Ucraina a pus capăt unei epoci de inocență strategică”

Cotidianul: Cum ați descrie cei patru ani de la izbucnirea războiului din Ucraina?

Vasile Dîncu: În opinia mea, cei patru ani de război dintre Ucraina și Rusia reprezintă cel mai puternic șoc geopolitic produs în Europa după 1945. Nu este doar un conflict regional, este momentul în care o întreagă arhitectură de securitate a fost pusă sub semnul întrebării.

Militar, cred că asistăm la revenirea războiului clasic de uzură. Fronturi lungi, artilerie masivă, tranșee, mobilizare industrială. Tehnologia modernă, drone, sateliți, război electronic, nu a eliminat logica epuizării lente. A transformat-o, dar nu a anulat-o. Războiul a devenit un laborator al noii confruntări convenționale între state. Costurile umane sunt uriașe. Pierderile materiale sunt greu de estimat. În opinia mea, Europa a redescoperit brutal că pacea nu este un dat, ci o construcție fragilă.

Economic, efectele sunt structurale. Ucraina a suferit distrugeri masive de infrastructură. Rusia a fost supusă unui regim amplu de sancțiuni, dar a reușit să se adapteze prin redirecționarea exporturilor și prin economie de război. Europa a trecut printr-o criză energetică severă. Lanțurile globale de aprovizionare au fost afectate. Cred că acest război a accelerat fragmentarea economică globală și a consolidat tendințele de regionalizare și rearmare industrială.

Geopolitic, sunt convins că asistăm la sfârșitul unei iluzii. Timp de trei decenii, după prăbușirea Uniunii Sovietice, mulți au crezut că extinderea comerțului, integrarea economică și prosperitatea vor elimina conflictele majore. Războiul a demonstrat contrariul.Civilizația și bunăstarea nu anulează ambițiile imperiale și logica forței. În opinia mea, acesta estefinalul unei lungi perioade de pace europeană și începutul unei epoci marcate de competiție dură între mari puteri.

Ordinea internațională liberală a fost serios bulversată. Principiul inviolabilității frontierelor a fost încălcat prin forță. Organizațiile multilaterale au arătat limite evidente. Consensul global s-a fragmentat. O parte a lumii a condamnat agresiunea. O altă parte a preferat neutralitatea sau echilibrarea intereselor.

Cred că merită analizată și evoluția poziției Statelor Unite ale Americii. La început, sprijinul a fost rapid și consistent, militar, financiar, politic. Ulterior, pe fondul schimbărilor interne și al oboselii strategice, au apărut dezbateri privind costurile, prioritățile și limitele implicării. Între debutul conflictului și faza actuală se observă o recalibrare. Washingtonul oscilează între angajament ferm și tentația unei repoziționări mai selective. În opinia mea, această schimbare reflectă atât dinamica politică internă americană, cât și reconfigurarea competiției globale cu China.

Mai profund, cred că războiul din Ucraina a pus capăt unei epoci de inocență strategică. Europa a fost obligată să își regândească apărarea, bugetele militare, autonomia energetică. Securitatea a revenit în centrul politicii. Sunt convins că generațiile care au crescut în ideea că războiul aparține trecutului privesc astăzi realitatea cu o luciditate nouă. Acest conflict nu este doar o confruntare militară. Este o ruptură istorică. Un moment de trecere de la iluzia stabilității permanente la conștiința fragilității ordinii internaționale.

„Pacea impusă din exterior, în numele stabilității rapide, riscă să fie o pauză între două conflicte”

Cotidianul: Ar trebui ca Ucraina să cedeze teritoriile cerute de ruși în schimbul păcii?

Vasile Dîncu: Întrebarea dacă Ucraina ar trebui să cedeze teritorii către Rusia în schimbul păcii este, în opinia mea, una dintre cele mai dificile dileme ale momentului. Nu există un răspuns simplu, dar există principii care nu pot fi ignorate.

În primul rând, precedentul. Dacă agresiunea militară produce câștig teritorial recunoscut, atunci norma internațională se erodează. Frontierele devin negociabile prin forță. În opinia mea, acesta ar fi un semnal periculos nu doar pentru Europa de Est, ci pentru întreaga ordine internațională.

În al doilea rând, legitimitatea internă. Orice lider ucrainean care ar accepta cedări majore ar risca o fractură profundă în societate. După ani de mobilizare, sacrificii, pierderi umane și distrugeri, o concesie impusă ar putea fi percepută ca o trădare. Cred că stabilitatea politică a Ucrainei depinde de coerența dintre efortul de război și rezultatul politic final.

În al treilea rând, sustenabilitatea păcii. O pace bazată pe concesii forțate nu garantează oprirea ostilităților pe termen lung. Istoria ne arată că conflictele înghețate tind să reizbucnească dacă nu există garanții solide de securitate și un echilibru clar al forțelor.

Mai există un argument, pe care îl consider esențial. Ucraina nu poate ignora faptul că a oprit o ofensivă care, la început, părea rapidă și decisivă. În primele săptămâni, mulți estimau o cădere rapidă a Kievului. Nu s-a întâmplat. Rezistența a schimbat cursul războiului. Sacrificiul acestei națiuni a fost enorm. Sunt convins că eroismul și pierderile suferite nu pot fi „răsplătite” prin simpla cedare a teritoriilor cucerite prin forță.

Sigur că nicio pace nu se construiește fără compromis. În opinia mea, orice negociere reală presupune ajustări, formule tranzitorii, garanții internaționale, poate statut special pentru anumite zone. Dar limita compromisului trebuie stabilită de ucraineni înșiși. Nu de capitale occidentale obosite, nu de actori politici externi care calculează costuri electorale.

Cred că esența acestei probleme ține de suveranitate. Ucraina este statul agresat, ea suportă costul uman al războiului. Ea va trăi cu consecințele pe termen lung, de aceea, decizia privind eventualele concesii teritoriale aparține în primul rând societății ucrainene.

În opinia mea, pacea impusă din exterior, în numele stabilității rapide, riscă să fie o pauză între două conflicte. Pacea durabilă are nevoie de legitimitate internă și de garanții reale de securitate. Fără aceste elemente, orice acord rămâne fragil.

„Volodimir Zelenski nu poate fi redus la eticheta de erou sau la caricatura de actoraș ratat”

Cotidianul: Pentru dvs., Zelenski este un erou sau un actoraș ratat care nu a înțeles rolul său în istorie?

Vasile Dîncu: Pentru mine, Volodimir Zelenski nu poate fi redus la eticheta de erou sau la caricatura de actoraș ratat. Evaluarea sa depinde de perspectivă, de interese politice și de criteriile pe care le folosim.

Din punct de vedere simbolic, cred că a jucat un rol decisiv în primele zile ale invaziei ruse. A refuzat evacuarea, a rămas la Kiev. A transmis un mesaj simplu, statul nu cedează. În opinia mea, acel moment a contat enorm pentru moralul intern și pentru mobilizarea sprijinului occidental. Uneori, leadershipul înseamnă prezență și curaj public.

Din perspectivă critică, este evident că depinde masiv de sprijin extern, financiar și militar. Conduce o țară în economie de război, sub presiune permanentă. Deciziile sunt luate în condiții extreme, cu resurse limitate și cu un viitor incert. Orice lider aflat într-o asemenea situație ar fi contestat.

Dincolo de posibile relativizări, sunt convins că Zelenski este liderul de care Ucraina a avut nevoie în momentul în care aproape întreaga clasă politică părea paralizată sub presiunea marelui vecin de la răsărit, Rusia. Nu venea din elita tradițională. Nu făcea parte din structurile vechi. Tocmai acest lucru i-a dat o libertate de mișcare și o legitimitate directă.

Este ușor să judecăm din exterior, în liniștea unei democrații stabile, cu instituții funcționale. Dar acest om conduce de patru ani o națiune aflată sub bombardamente, în condiții pe care puțini lideri europeni le-ar putea imagina. În opinia mea, există o limită morală a criticii atunci când vorbim despre un lider care își exercită mandatul sub foc direct.

Verdictul final îl va da istoria, iar criteriul esențial va fi stabilitatea și reconstrucția postbelică a Ucrainei.Până atunci, cred că judecata trebuie să rămână lucidă, dar și echitabilă.

„Există o diferență între discreție strategică și absența recunoașterii publice”

Cotidianul: De ce credeți că România a ales să secretizeze ajutorul oferit Ucrainei? Este o decizie bună?

Vasile Dîncu: Întrebarea privind secretizarea ajutorului oferit de România către Ucraina este una la care, în mod onest, nu pot da un răspuns categoric. Nu știu dacă a fost o decizie bună sau greșită. Nu am înțeles-o pe deplin nici atunci când eram ministru. Știu că mulți dintre noi nu au înțeles rațiunea profundă a opțiunii asumate de Klaus Iohannis și nici azi nu pricepem ce a stat în spate.

Putem formula câteva ipoteze. Prima ține de securitatea operațională. Într-un război activ, informațiile publice pot deveni ținte. Logistica, rutele, tipurile de echipamente pot genera riscuri suplimentare. Din acest punct de vedere, discreția este un instrument de protecție.

A doua explicație ar putea fi gestionarea opiniei publice interne. Societatea românească este divizată. Există solidaritate, dar și rezerve, temeri, influențe propagandistice. Poate s-a considerat că un profil mai discret reduce tensiunile interne.

A treia ține de coordonarea aliată. În formatul NATO sau în reuniunile de tip Ramstein, multe state evită detalii publice privind contribuțiile logistice. Nu toate guvernele fac paradă de cifre sau echipamente.

Dar există și un alt aspect, pe care îl spun cu sinceritate. La reuniunile NATO sau la întâlnirile în format Ramstein, uneori ne simțeam într-o poziție inconfortabilă. În timp ce alți miniștri își prezentau public contribuțiile, noi rămâneam rezervați.Discuțiile directe cu miniștrii ucraineni ne arătau însă altceva. România era, mai ales în primele șase luni ale războiului, unul dintre cei mai importanți contributori, logistic și operațional.

În opinia mea, există o diferență între discreție strategică și absența recunoașterii publice. Prima este justificabilă, a doua poate crea frustrări, inclusiv în interiorul instituțiilor proprii.

Știu sigur că România a făcut mai mult decât s-a spus public și infinit mai mult decât apar în statisticile organizațiilor care au monitorizat cheltuielile războiului. Întrebarea rămâne dacă această tăcere a servit pe deplin interesului nostru strategic și poziționării noastre regionale. Aici, dezbaterea este legitimă și necesară, poate că se va ști mult mai mult după ce se va fi terminat acest război.

„O combinație între solidaritate și realism”

Cotidianul: A fost ajutorul dat de România Ucrainei o obligație morală sau un calcul strategic pentru propria apărare?

Vasile Dîncu: În opinia mea, a separa moralul de strategie în cazul sprijinului acordat de România către Ucraina este o falsă dilemă. Cele două dimensiuni s-au suprapus constant. Există o componentă morală evidentă. Ucraina este un stat invadat. Frontierele sale au fost încălcate prin forță. Pentru o țară ca România, care a trăit experiența presiunii imperiale și a pierderilor teritoriale, solidaritatea nu este un concept abstract. Cred că reacția inițială a fost una firească, aproape instinctivă.

Dar, în același timp, ar fi incorect să ignorăm dimensiunea strategică. Sprijinirea Ucrainei a însemnat menținerea conflictului departe de granițele noastre. Fiecare kilometru apărat în est a redus presiunea asupra României și asupra flancului estic al NATO. Dacă Ucraina ar fi căzut rapid în 2022, realitatea de securitate pentru România ar fi fost cu totul alta.

Din punct de vedere militar, conflictul din Ucraina a întărit flancul estic al NATO prin simplul fapt că a determinat o prezență aliată sporită în regiune.România a beneficiat direct de această consolidare.Securitatea noastră s-a întărit în paralel cu sprijinul acordat Kievului. Sunt convins că ajutorul nu a fost un act romantic, nici un calcul rece exclusiv. A fost o combinație între solidaritate și realism. România a acționat pentru a apăra un principiu, dar și pentru a-și proteja propria stabilitate pe termen lung. În acest caz, etica și interesul strategic au mers în aceeași direcție.

„O parte dintre cei aflați la conducerea României au trăit o empatie autentică”

Dincolo de aceste considerente, vreau să spun ceva personal. Am simțit, noi cei de la Ministerul Apărării, o solidaritate reală cu colegii ucraineni. Vorbeam noaptea la ora două cu prietenul meu Pavel. Încercam să facem tot ce se putea face omenește pentru a salva vieți. În acele momente nu mai conta dezbaterea publică, nici analiza geopolitică. Conta urgența, conta faptul că, atunci când reușeam să ajutăm, aveam convingerea profundă că facem exact ceea ce trebuie pentru a salva viețile unor semeni ai noștri.

Am simțit suferința prietenilor noștri. Am simțit presiunea lor, oboseala, disperarea, dar și demnitatea.A existat un moment de umanitate pură, care cred că definește acea perioadă. Dincolo de calcule, dincolo de strategii, atât oamenii simpli, cât și o parte dintre cei aflați la conducerea României au trăit o empatie autentică.

În relațiile internaționale vorbim des despre interese, echilibre, alianțe. Dar, în acele luni, pentru mulți dintre noi, decizia de a ajuta nu a fost doar o formulă strategică. A fost și un reflex uman. Iar când moralitatea și interesul strategic coincid, acțiunea devine mai clară și mai ușor de asumat.