Noaptea căzuse peste halele goale ca o perdea prăfuită. Liniștea era densă, ca o tăcere care a uitat să plece. Într-un colț, lângă ceea ce fusese cândva biroul conducerii, am zărit o lumină slabă. Acolo, pe un scaun de lemn scorojit, stătea un bărbat în vârstă, cu o privire grea și vie. Halatul cenușiu era același pe care muncitorii îl recunoșteau dintr-o mie. Am știut dintr-o dată cine e: era el. Directorul. Legenda. Omul care n-a plecat niciodată din această fabrică, chiar dacă lumea a plecat de mult.

PETRE POP:
Domnule Stanatiev… vă mai amintesc ceva?

IOAN STANATIEV:
Îmi amintesc tot,... Nu prin cuvinte, ci prin mirosuri, mirosul de ulei ars din laminor, fumul de la Otelărie, transpirația amestecată cu demnitate din vestiare. Nu mă uit la ce-a mai rămas. Mă uit la ce a fost. Și știu, aici s-a muncit cu inimă. Cu trupul. Cu nervii.

PETRE POP:
V-au numit „un om al epocii comuniste”, dar oamenii v-au iubit nu pentru doctrină, ci pentru omenie. Ce înseamnă asta?

IOAN STANATIEV:
Eu n-am fost cuvântul „director” scris pe ușă. Am fost o prelungire a vieții lor. Am fost omul care știa să repare și un transformator, și o nedreptate. Când trăiești printre oameni amărâți, dar drepți, nu conduci cu pixul. Conduci cu inima.

PETRE POP:
De ce o sală de sport în 1962, când alții făceau doar producție?

IOAN STANATIEV:
Pentru că omul care nu mai știe să joace, să cânte, să se bucure, devine mașină. Eu am vrut oameni întregi. Cu timp pentru o partidă de popice, un spectacol de dansuri, un cor muncitoresc care să cânte „Țara mea” cu lacrimi în ochi. Câmpia Turzii nu era doar un combinat. Era o comunitate cu suflet de fier și inimă de copil.

PETRE POP:
Ce vă doare cel mai tare acum, privind înapoi?

IOAN STANATIEV:
Că s-a uitat prea ușor. Am murit într-o zi friguroasă din 1977, în fabrică. N-am mai apucat să spun: „Aveți grijă de ceea ce am clădit împreună.” S-au vândut halele, s-au închis porțile, dar n-au reușit să închidă amintirea. Cât mai trăiește cineva care povestește, cum o faci tu, mai există și Stanatiev.

PETRE POP:
Ce ne-ați lăsa ca testament?

IOAN STANATIEV:
Să nu vă fie rușine că veniți dintr-un oraș muncitoresc. Să purtați oțelul în inimă ca pe o medalie. Și să nu uitați că cei care au bătut sârmă aici, n-au bătut-o doar pentru normă. Au bătut-o pentru o viață mai bună pentru copiii lor.
Spune-le, … spune-le că aici au fost oameni verticali, care n-au fugit de cuptoare, dar au fost arși de trădare.

PETRE POP:
Vă promit că n-o să tăcem. Nici despre dumneavoastră, nici despre ei. Vom spune povestea aceasta, până se trezesc și cei care cred că sârma e doar metal, nu memorie.

IOAN STANATIEV (cu un zâmbet stins):
Atunci rămân liniștit. Știu că n-am muncit degeaba.

Și s-a ridicat încet, ca o umbră care și-a terminat tura. În urma lui, am simțit mirosul de sârmă caldă și un fel de liniște apăsătoare, ca o promisiune. Era acolo. Va fi mereu acolo. În hala aceea și în inimile celor care încă mai cred că demnitatea se construiește cu mâinile murdare, nu cu mâinile întinse.

Argumentum

Trăim într-o epocă grăbită, în care memoriile se sting mai repede decât luminile de pe străzi. Dar, uneori, tăcerea orașului are ecouri, voci care încă vor să spună ceva. Așa s-a născut ideea acestor dialoguri imaginare cu personalități din trecutul Câmpiei Turzii.

Ele nu sunt interviuri convenționale și nici povești născocite, sunt doar exerciții de memorie vie, inspirate din jurnale autentice, arhive, relatări orale și intuiție istorică. Ce-ar spune Ionel Floașiu dacă s-ar întoarce în orașul pe care l-a industrializat? Ce-ar gândi un muncitor din laminorul anilor ’60 despre lumea de azi? Ce-ar întreba un cetățean din Ghiriș, tăcut și uitat, dacă i-am da un microfon imaginar?

Aceste texte sunt o formă de arheologie afectivă. Ele sapă și în istorie, și în sufletul comunității. Pentru că un oraș fără memorie e doar o hartă fără legende.

În perioada următoare, voi continua această serie de întâlniri simbolice, cu profesori de altădată, cu primari interbelici, cu ucenici, medici, tâmplari, cântăreți bisericești sau cu simpli cetățeni ghirișeni care au avut curajul să viseze, cu mâinile pline de sârmă sau cu inima plină de speranță.

🔍 Vă invit să citiți, să distribuiți, să comentați. Poate că într-o zi, cineva va imagina și un dialog cu noi… cei de azi.

– Petre Pop