Câmpia Turzii un secol de identitate între o gară, o fabrică și o necropolă uitată

Se împlinesc 100 de ani de când două comunități distincte, Ghiriș de Arieș și Sâncrai, au fost unite într-un singur nume, Câmpia Turzii. Iar dacă privim cu luciditate și cu o inimă deschisă acest arc de timp, vom înțelege că ceea ce astăzi suntem nu e doar o continuitate geografică, ci mai ales o sinteză vie de culturi, etnii și conștiințe care au conviețuit, s-au înfruntat uneori, dar mai ales s-au împletit într-un destin comun.

Multiculturalismul nu e doar un concept, ci o moștenire genetică a locului

Multiculturalismul ardelenesc, atât de des invocat în discursuri publice, la Câmpia Turzii nu e o metaforă decorativă. E o realitate sedimentată istoric, care începe încă din secolul al V-lea, când valul avar a lăsat urme adânci în pământul acestei vetre. Necropola avară, descoperită odată cu lucrările Autostrăzii A3, nu e doar o relicvă arheologică, ci prima dovadă că acest loc a fost un nod de interferențe culturale, un teritoriu al traversării și al întâlnirii.

Aceeași linie de destin s-a intensificat în secolul al XIX-lea, odată cu construcția căii ferate, când, în freamătul industrializării imperiale, austrieci, olandezi, italieni, maghiari, evrei și germani au pus bazele unui drum de fier și, mai apoi, ale unei comunități vii, fluide, moderne. Gara, azi privită poate cu ochi obosiți, era atunci poarta spre un alt viitor. Un viitor cosmopolit.

1930, Câmpia Turzii ca miniatură a Europei Centrale

Datele recensământului din 1930 sunt, azi, o lecție de identitate, din cei 4124 de locuitori, peste 2000 erau români, aproape 1500 maghiari, iar restul, germani, evrei, polonezi, cehi, ruși, romi și alte naționalități. Câmpia Turzii era deja un mic Babel al Ardealului. Și în ciuda tuturor tensiunilor istorice, aici s-a reușit o formă de coabitare funcțională, discret solidară, uneori tăcută, dar profund umană.

Fără „Industria Sârmei”, fără destin urban

Dar ceea ce a schimbat radical viitorul localității a fost decizia vizionară a unui om, Izsó Diamant, evreu slovac, antreprenor luminat, care în 1921 a pus temelia Industriei Sârmei. Fără această fabrică, Câmpia Turzii ar fi rămas, probabil, o simplă așezare agrară, o suburbie uitată a Turzii. Dar fabrica a fost nucleul de coagulare economică, socială și culturală.

Evreii din Câmpia Turzii, arhitecții unei dezvoltări tăcute

Contribuția comunității evreiești este astăzi, din păcate, prea puțin cunoscută sau recunoscută. Fără stridență, fără revendicări, dar cu profesionalism și devotament, evreii acestui oraș au investit în educație, cultură, sănătate și sport. Diamant a susținut construirea Palatului Cultural Ionel Floașiu (fostul Club Muncitoresc) și a Bisericii Ortodoxe de lângă el, un gest de o generozitate simbolică enormă, în vremuri când gesturile acestea erau rare.

Alături de el, o întreagă elită tehnică și managerială, Furhman, Pick, Iosivonie, Zipffelmaier, Jikelli, Peller, Rotkoph, Strulovici, Schmidt, Zeitler, Hoffenpraidli, au dat substanță unei industrii care a devenit identitatea economică a locului.

În fruntea acestui efort a stat, în epoca comunistă, Ioan Stanatiev, director cu sânge evreiesc pe linie maternă, iar după tată sârb…dar cu suflet de constructor de oraș. Sala sporturilor, stadionul, teatrul de vară, sunt parte din moștenirea lui. Sub conducerea sa, munca a devenit o formă de cultură urbană.

Medici, profesori, sportivi…oameni care au ridicat orașul

În sănătate, numele unor Dr. Stadler, Dr. Gorog, Dr. Teperberg, Dr. Naghy, Dr. Federnu ar trebui uitate. Ei au fost cei care au ținut vie speranța în vremuri de epidemii, lipsuri și incertitudini.

În sport, Petre Steinbach, Raab, Kraus.

În învățământ, profesorul Eckhardt și mulți alții...

În economie, Purges.

Acești oameni nu au cerut recunoaștere. Au construit-o prin faptele lor.

O datorie de memorie și de viitor

Într-o epocă în care identitatea se fragmentează, iar trecutul e adesea manipulat, e vital să ne recunoaștem rădăcinile multiple și să le onorăm. La 100 de ani de la unirea Ghirișului cu Sâncraiul, să ne amintim, comunitatea noastră este rezultatul unei sinteze istorice, nu a unei dominații etnice.

Câmpia Turzii e o lecție vie de multiculturalism transilvănean. O lecție despre cum oameni veniți din lumi diferite pot clădi, împreună, un „acasă” durabil.

Și poate că în asta constă adevăratul secret al acestui oraș, unde nu există „noi” și „ei”, ci doar „împreună”.

- Petre Pop