Locul este imaginar, dar glasurile sunt vii. Stăm față în față într-un birou simplu, cu miros de hârtie veche și cerneală uscată. Afară, sunetul unui ciocan uitat pe o țeavă metalică amintește de vremuri ce-au fost. Lângă mine, în scaunul de lemn cu spătar înalt, stă calm și drept inginerul Ionel Floașiu, primul director român al Fabricii „Industria Sârmei” din Câmpia Turzii, venit aici în 1922, om al valorii, demnității și idealului național interbelic, pe care am avut privilegiul de a-l cunoaște prin jurnalul său personal, un „ad memorie" scris zilnic începând cu anul 1917, pe care l-am publicat în anul 2008 sub titlul „Mărturii”. Am deschis jurnalul, iar el a venit.

PETRE POP:
Domnule inginer, ce v-a determinat, în plină epocă interbelică, să vă mutați din lumea intelectuală a Sibiului în forfota unui oraș muncitoresc în formare?

IONEL FLOAȘIU:
Am venit pentru că aici era o uzină, dar nu era încă un destin. Iar un inginer adevărat nu se mulțumește cu planșe, ci caută să construiască vieți. Mi s-a părut rușinos ca românii să fie doar forță brută, iar comanda să aparțină altora. În 1922, am venit nu doar cu diploma, ci și cu o credință, că o fabrică poate fi o școală de caractere.

PETRE POP:
Astăzi, în 2025, orașul încă mai trăiește în umbra și gloria acelei fabrici. Dar ea, fizic, aproape că nu mai este. Cum ați privi acest prezent?

IONEL FLOAȘIU:
Aș întreba, mai întâi, nu „unde este fabrica?”, ci „unde sunt oamenii ei?”. Pentru că o fabrică fără comunitate este doar beton și șuruburi. Dar o comunitate formată din muncitori buni, părinți drepți, și tineri cu nădejde poate ridica oricând o altă uzină, chiar și una a spiritului. Ce-mi lipsește, privind azi? Respectul pentru efort. Respectul pentru meserie. Lumea modernă consumă, dar nu mai creează. Cumpără, dar nu mai produce. Iar fără producție, nu există demnitate.

PETRE POP:
Ce v-a durut cel mai mult în anii petrecuți la conducerea uzinei?

IONEL FLOAȘIU:
Faptul că muncitorul român era harnic, dar deseori umilit. Nu de regim, ci de nepăsare. Am militat pentru locuințe, pentru școală, cultură, sport, pentru bibliotecă, pentru salarizare corectă. Nu pentru că voiam aplauze, ci pentru că știam, dacă omul doarme în bordei și vine obosit la schimbul III, nu va face sârmă, ci greșeli. Am visat un oraș în care fierul se topește în cuptoare, dar sufletul rămâne vertical. Asta m-a obsedat.

PETRE POP:
Sunt născut în orașul acesta și am crescut auzind „Floașiu” ca nume spus cu respect, dar și cu nostalgie. Vă spun sincer, v-ați întipărit în fibra locului. Dar dacă ați fi tânăr acum, ce ați face?

IONEL FLOAȘIU:
Aș înființa o școală de meserii, una serioasă. Nu doar de oțelari, ci de caractere. Aș pune din nou accent pe tăcerea profesionistului și nu pe gura vorbitorului. M-aș întoarce în uzină, chiar dacă n-ar mai fi uzină. Aș ridica structuri noi din idei vechi, onoare, muncă, răbdare, solidaritate. Nu am fost idealist, ci realist cu suflet.

PETRE POP:
V-ați considerat un om al epocii dumneavoastră?

IONEL FLOAȘIU:
Nu. M-am simțit întotdeauna înaintea ei. Tocmai de aceea, m-au obosit nimicurile, dar nu m-au învins. Cred că adevăratul om rămâne contemporan cu ceea ce construiește, nu cu ceea ce consumă.

PETRE POP:
Vă mulțumesc, domnule inginer. Prin „Mărturii” v-am auzit. Astăzi, prin acest dialog imaginar, poate vă aud și alții.

IONEL FLOAȘIU:
Sper să nu fi fost doar o pagină din istorie, ci o voce din viitor. Vă salut cu inima unui constructor și vă spun, continuați! Orașele nu se termină când se oprește producția, ci când se stinge conștiința…

📷 Foto: inginerul Ionel Floașiu în etate de peste 80 de ani
Dacă considerați conținutul acestei postări interesante rog distribuiți!