L-am întâlnit într-o dimineață tăcută de martie, la marginea gării vechi, unde nu mai sosește demult niciun tren. Purta un pardesiu sobru, bastonul era sprijinit lângă o valiză de piele uzată, iar pălăria îi umbrea o privire calmă, dar pătrunzătoare. Deși părea venit dintr-un alt secol, avea în el o modernitate pe care o simțeai, nu o înțelegeai. Era el. Cel care a aprins flacăra. Cel care a văzut viitor acolo unde alții vedeau doar câmpie.*

PETRE POP:
Domnule Izsó Diamant, mărturisesc cu emoție, v-am căutat în amintirile și mărturiile oamenilor, în documente, în fotografii, dar cel mai mult v-am găsit în cuvintele ticluite meticulos în jurnal dvs. de epocă… și vocea monografiilor scrise de înaintașii mei, în ruinele pline de sens ale uzinei.

IZSÓ J. DIAMANT (zâmbind discret):
Sunt recunoscător că nu m-ați căutat doar în date, ci în amintirile mele scrie pe hârtie…Acolo trăiește un om, nu în cifre. Eu n-am fost nici general de uzină, nici profet. Am fost un constructor de rost. Am venit aici, într-un colț tăcut al Transilvaniei, nu pentru o aventură economică, ci pentru o lucrare de viață.

PETRE POP:
Ce v-a făcut, totuși, să alegeți Câmpia Turzii pentru un asemenea proiect?

IZSÓ J. DIAMANT:
Pentru că era un loc care părea al nimănui și putea deveni al tuturor. Între o gară prăfuită și o comunitate de localnici modești, țărani săraci, am văzut ceea ce lipsea, ocazia de a transforma spațiul în destin. Am adus cunoaștere tehnică , utilaje, da. Dar am adus și idei, și valori. Fără acestea, o fabrică e doar fier care respiră haotic.

PETRE POP:
Se spune că v-ați implicat nu doar în ridicarea întreprinderii, ci în viața culturală, socială și chiar spirituală a orașului, a zonei, a județului. De ce?

IZSÓ J. DIAMANT:

Pentru că nu poți clădi o civilizație pe stomacuri goale și suflete pustiite. Am sprijinit educația, căminele culturale, mișcarea sportivă, bibliotecile, băncile populare, cooperativele, corurile muncitorești, tot ce poate ține vie flacăra speranței într-o comunitate.
Am ajutat femeile să deprindă meșteșuguri, tinerii să urce spre școli tehnice, să învețe, să viseze, să construiască.

Am fost francmason, da. Nu pentru fast, nici pentru taine. Ci pentru lumină. Pentru claritate în gândire și verticalitate în faptă.
Cred cu tărie că munca trebuie să susțină trupul, dar cultura este hrana demnității.
Iar fără demnitate, omul nu înaintează, doar supraviețuiește, tăcut, resemnat, uitând ce înseamnă să trăiască cu fruntea sus.

PETRE POP:
Ce v-a durut cel mai mult în acei ani de pionierat?

IZSÓ J. DIAMANT:
Lipsa de încredere. Am fost evreu, slovac, francmason, patron într-o Românie care încă învăța să-și înțeleagă diversitatea. Mi-au fost contestate motivele, uneori chiar și bunele intenții. Dar n-am ripostat niciodată prin vorbe. Am lăsat faptele și zidurile să vorbească. Când un muncitor își ducea copilul la școală într-o casă construită prin cooperativa fabricii, știam că adevărul meu nu mai avea nevoie de apărare.

PETRE POP:
Dacă ați fi astăzi în 2025 și ați vedea ce a mai rămas din Industria Sârmei, ce ați simți?

IZSÓ J. DIAMANT (răsuflând greu):
Aș plânge în tăcere. Nu pentru ruine. Ci pentru uitare. Clădirile pot fi refăcute. Dar dacă memoria e ștearsă, nici oțelul nu mai are greutate. Mi-aș dori ca acest oraș să nu uite că s-a născut din muncă și din vis. Și să învețe din nou să construiască nu doar profit, ci coerență morală.

PETRE POP:
Există o lecție pe care ați vrea să o transmiteți generațiilor tinere?

IZSÓ J. DIAMANT:
Să nu confunde libertatea cu superficialitatea. Și să nu creadă că demnitatea se cumpără. Se clădește. Cu fiecare gest. Să nu uite de unde vin…din sârma trasă noaptea, din șurubul strâns cu palmele crăpate, din primele uniforme muncitorești purtate cu mândrie.
Identitatea nu e o poveste. E un legământ cu trecutul.

PETRE POP:
Într-o epocă în care liderii sunt adesea efemeri, oportuniști, formali… Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să conduci?

IZSÓ J. DIAMANT:
Înseamnă să servești fără să cerșești respectul. Să vezi omul înaintea cifrei. Să lași în urma ta nu doar semnături, ci urma pașilor tăi în deciziile care au schimbat vieți. Eu am semnat state de plată, dar și diplome de ucenicie. Am deschis hale, dar și uși spre viață. Asta înseamnă conducere: să ridici oameni, nu doar producție.

PETRE POP:
Și dacă v-aș întreba cu ce ați vrea să rămână numele dumneavoastră în conștiința acestui oraș?

IZSÓ J. DIAMANT (privind dincolo de peron):
Cu fraza simplă:
A fost odată un om care a avut un crez „muncă și lumină” și care departe de ai lui a muncit într-un loc suficient de mult încât să-l transforme în acasă pentru alții.”
Nu vreau elogii. Vreau ca atunci când cineva se oprește lângă o ruină și întreabă „Cine a început?”, să se răspundă: „Un om care a visat înainte ca visul să aibă formă.”

Și-a luat valiza, a atins cu degetele bastonul, dar nu l-a ridicat. A pășit pe linia veche de tren și s-a pierdut într-o lumină difuză. În urma lui, tăcerea n-a mai fost gol, ci o promisiune. Orașul acesta nu e doar ruină. E o idee care așteaptă să fie reînviată.

Foto: Izso Diamant în anul 1935