În vremurile derutelor spirituale, în care abundă confuziile și în care compilațiile, pretins universitare, conduc la un alexandrinism incandescent, a-l studia pe Noica și a vorbi despre Noica înseamnă mult, chiar foarte mult. Fiindcă povara vremurilor e uriașă iar omul menit să o poarte și să o rostogolească, mereu, ascensional, sisific, în existență.

Noica, așa cum, pertinent, s-a afirmat, e ultimul gânditor român cu un sistem filosofic.

A fost puternică iradierea ideilor acestui gânditor în, și prin, Școala de Gândire fondată de el la Păltiniș, cu legendarul ei întreg și cu mitologiile ei; și a format câteva generații – e adevărat, nu într-atât cât și-a dorit filosoful, care visa o Școală de Genii, o mare resurecție spirituală. Dar, în devenire mereu există ceva neîmplinit și spre împlinire. Sutele de ,,pelerini” ai Păltinișului acelor vremuri (deceniul 7 al secolului trecut), susțin și astăzi (chiar dacă mai puțin ,,vizibil”), acel edificiu de gândire.

Unii dintre ei au avut destine importante în spațiul nostru cultural și contribuții majore: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Thomas Kleininger, Ion Papuc, Constantin Barbu, Paul Anghel, Sorin Vieru, Aurel Brumaru și Andrei Justin Hossu, Monica Pillat, Vasile Dem Zamfirescu, Victor Stoichiță, George Purdea, Alexandru Guțu, Marin Tarangul, Șerban Nicolau, Dan Iacob, Alexandru Surdu...

Scriitori și chiar artiști plastici și muzicieni, tineri care aveau nevoie de un reper, și-au căutat punctul de raport al devenirii lor existențiale în emulația de studiu și de gândire de la Păltiniș.

Sistemul filosofic își găsea reverberații și ecouri în societate. Prin editarea cărților ,,Jurnalul de la Păltiniș” (1983) și ,,Epistolar” (1987), Gabriel Liiceanu oferea posibilitatea generațiilor tinere din centrele universitare, intelectualității din marile orașe, de a accede la acea frenezie ideatică a Școlii de la Păltiniș, un fenomen extraordinar de (re)trezire a Conștiințelor.

În finalul anului 1987, Constantin Noica a trecut la cele veșnice și doi ani mai târziu, în 1989, s-au petrecut evenimentele care l-au înlăturat pe Ceaușescu de la putere. În 1990 Liiceanu și Pleșu au înființat Editura ,,Humanitas” unde au tipărit cărțile filosofului (needitate, până atunci), astfel încât primii ani ai deceniului 9 au avut o mare importanță în răspândirea și cunoașterea de către publicul larg a Operei lui Noica.

Însă, deceniile au trecut, îndepărtarea preocupărilor contemporane față de această operă a devenit tot mai accentuată, ca de altfel și față de operele celorlalți gânditori afirmați, la noi, în perioada interbelică.

În consecință, contactul nostru cu Occidentul, contactul direct, în urma prăbușirii ,,Cortinei de fier” a condus, nu la un sincronism cu Europa, ci la o absorbție gratuită a unei gândiri experimentale ivite în Europa.

În această tristă consecință, experimentalele neputând fi altoite pe tradiția autohtonă, au fost ,,implementate” forțat, în tehnologia propagandei, după tiparele standard ale ideologiei de partid, fiindcă e remarcabilă această puternică evidență: România a intrat în Europa, în frunte cu partidul comunist.
https://www.facebook.com/photo/?fbid=799300148501608&set=a.573588974406061