Cultura · 191 · 25 Februarie 2019

Şezătoare tradiţională, ca odinioară, la Şcoala de Arte Cluj: „Soc-soroc, să ne-aduci ficiori la joc”!

Şezătoare tradiţională, ca odinioară, la Şcoala de Arte Cluj: „Soc-soroc, să ne-aduci ficiori la joc”!ariesnew.ro

Şezătoare tradiţională, ca odinioară, la Şcoala de Arte Cluj: „Soc-soroc, să ne-aduci ficiori la joc”!

Cu minute bune înainte de începerea manifestării, joi, 21 februarie, Sala „Şantier” a Şcolii Populare de Arte Cluj, instituție de cultură din subordinea Consiliului Județean Cluj, era deja arhiplină de oaspeţi sosiţi din toate colţurile judeţului, cursanţi şi cadre didactice!
Lumea era nerăbdătoare să participe la un eveniment care anii trecuţi s-a petrecut doar în mediul rural, nu şi la Cluj-Napoca, mai precis în localităţile Bedeciu, Răchiţele, Rugăşeşti sau Răscruci. Este vorba de o şezătoare tradiţională, desfăşurată după întreg tipicul său, pe care Şcoala de Arte Cluj s-a încumetat s-o reediteze! Iar sufletul acestei acţiuni a fost, ca şi-n celelalte rânduri, renumitul meşter popular Elvira Gavriş, expertul claselor de ţesut-cusut din cadrul Şcolii de Arte Cluj. Astfel, nu mai puţin de cincizeci şi patru de cursante ale secţiilor ţesut-cusut din Rugăşeşti (Căşeiu), Răscruci (Bonţida) şi Cluj-Napoca, femei având cele mai felurite meserii, au fost prezente, însoţite de rudele lor, în Sala „Şantier”, îmbrăcate în splendide straie populare, multe din ele de o vechime apreciabilă, recuperate din lăzile de zestre ale bunicilor.
Ce dovadă mai concludentă poate fi decât aceasta, semn că arta ţesut-cusutului reînvie de la o zi la alta în judeţul Cluj, mai ales în preajma marii creatoare Elvira Gavriş, academician al Academiei Artelor Tradiţionale de la Sibiu. Înainte de începerea şezătorii, privirea publicului este atrasă de o tânără doamnă, cu ten măsliniu, Casandra Roşca, aflată în anul II de studiu, care declară, fără urme de ezitare: „Am 32 de ani şi sunt născută pe urma dragostei dintre un student din Guineea, Alpha Sow – tatăl meu - aflat pe atunci la studii la Facultatea de Fizică din Bucureşti şi mama, Gabriela Cargea, născută în Turnu Severin. Eu am crescut la bunica, în Huedin iar ţesutul şi cusutul au ţâşnit din interiorul meu, probabil pentru că le aveam în sângele primit de la mama. Aşa că la cinci-şase ani eu admiram deja splendidele cămăşi de Mărgău, pe care le scoteam din lada bunicii – şi-mi făceam fierbinte legământ că o să le confecţionez şi eu, cândva. Până să vin la Şcoala de Arte Cluj am fost meşter popular, cu atestat în domeniul cusutului, dar mi-am zis să ies din zona de artizanat şi să ajung la autentic. Aşa că am început să lucrez pe pânză de casă, bumbac nemercerizat şi fire vechi găsite în lada moştenită de la bunici. Iar la acest curs m-am înscris ca să ajung să reproduc în totalitate costumul de Mărgău şi pot să spun că aproape am reuşit să termin pieptarul, cusut pe piele de miel, urmând să trec apoi şi la celelalte piese”. Tânăra este întreruptă de vocea d-nei Gavriş, care dă semnalul de începere a şezătorii, şi-şi salută cursantele şi oaspeţii, arătând că la eveniment sunt prezente şi absolventele cursului din 2018, de la Răchiţele, reunite în Grupul „Păstrătorii Tradiţiilor Răchiţele”, coordonate de prof. Marioara Boc, femei care vor prezenta un moment al clăcii de gheme, obicei specific al locului.
„Vrem să transmitem mai departe obiceiurile şi costumul nostru popular. Şezătorile erau o formă de socializare, atunci când nu exista televizor, telefon sau reţele de socializare iar femeile se întâlneau pentru a povesti, a bârfi şi a-şi petrece serile împreună. Sezonul şezătorilor începea de toamna, după ce-şi terminau lucrul în casă şi se termina înainte de Postul Paştelui, cu momentul când apăreau băieţii şi bărbaţii, aduceau muzicanţi, băutură, mâncare şi apoi toată lumea petrecea, cu mic cu mare. Iar noi dorim să vă arătăm astăzi câteva din momentele şezătorilor de altădată, atât din cele ale fetelor, cât şi din cele ale femeilor măritate”, a arătat d-na Gavriş.
Curând, şezătoarea a devenit interactivă, la atmosferă aducându-şi contribuţia şi participantele - cu scenete şi strigături compuse ad-hoc, multe de o deosebită savoare, toate legate de scopul real al şezătorii: întâlnirea fetelor şi femeilor cu băieţii şi încropirea de noi prietenii... Dar, până la momentul venirii feciorilor, au mai avut loc diverse evenimente, intermediare, încărcate de savoare cum ar fi: datul cu ciurul între două femei, aruncatul gunoiului din casă şi depozitarea lui la rădăcina unui soc, gest urmat de descântecul: „Soc-soroc, să ne-aduci ficiori la joc/ Dacă ficiori nu ni-i aduce/ Vârful ţi l-om reteza/ Rădăcina s-a usca/ Floare albă nu-i mai face / Boabă neagră nu-i mai coace”! N-a fost exclus nici obiceiul „călăritului răşchitorului”, simbol al fertilităţii umane, de fapt o unealtă pe care se înşira firul necesar producerii sulurilor mari: „Călărim pe răşchitori/ Ca să ne vină feciori/ Că-s porniţi spre şezători”...
Iar în aşteptarea momentului apariţiei băieţilor au început şi primele cântări, ale talentaţilor cursanţi ai Şcolii de Arte Cluj, Simona Bădulescu, Raluca Codori şi Sebastian Roman, acompaniaţi de taraful „Vatră de Dor”, coordonat de Mihai Moroşan. După care d-na Elvira Gavriş a continuat să evoce amintiri, savuroase, abundând în conotaţii autobiografice, toate legate de şezătorile de odinioară. Apoi, aceasta a mai precizat: „În privinţa fetelor, scopul principal nu era de natură lucrativă, ci mai degrabă viza întâlnirea cu băieţii din sat, spre deosebire de cel al femeilor măritate, care organizau şezătoarea pentru a se toarce cânepa şi lâna, materie primă pentru confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte. Ele doreau să-şi cunoască iubiţii, cu care urmau să lege o prietenie sau să se căsătorească, după o perioadă”. Iar când au sosit băieţii, după o aşteptare „strategică”, conduşi de instructorul coregraf Viorel Dragomir, atmosfera s-a dezgheţat complet. Apoi, grupul „Păstrătorii Tradiţiei Răchiţele” şi-a prezentat momentul, emoţionant şi autentic - realizat de absolventele cursului, descinse în Sala „Şantier” a Şcolii de Arte în splendidele lor costume populare - cel în care clăcăciţele vin la gazde şi le aduc ghemele.
Dar nu a început înainte ca prof. Marioara Boc să facă un binemeritat elogiu satului românesc, organizatorilor evenimentului, conducerii Şcolii de Arte Cluj, mâinilor iscusite care creează costumele, precum şi celor care duc mai departe tradiţiile noastre: „Mă tot întreb de unde oare atâta pricepere, pasiune la româncuţele din trecut care au pus suflet în vârful unui ac - şi cu care dumneavoastră astăzi coaseţi aceste ii, aceste costume minunate? Între om şi natura înconjurătoare există precis o legătură strânsă, dovadă clară că strămoşii noştri se uită cu drag, din cer, la cei de azi care duc mai departe creaţia lor. Iar eu îmi doresc – atâta timp cât va mai trăi – ca satul românesc să fie un sat viu”! Iar descântecele şi strigăturile, toate cu subînţeles, au abundat stârnind interesul audienţei, aşa cum a făcut-o şi Angela Purcel (60 de ani), din acelaşi Răchiţele: „Lasă-aicea să-mi petrec/Acasă bugăte-nec/ Am acasă ce mânca/N-am cu cine descânta/ Am acasă ce sorbi/ N-am cu cine chiui” sau „Ai, de mine multe ştiu/ Mult mă mir unde le ţiu/ La poartă sub lăcate/ Şi le slobod câteodată/La poartă sub rătez/ Şi le slobod când cutez”!
Curând, a început şi hora - în care s-au prins participanţii, printre care mai multe persoane în vârstă, venite special pentru acest moment şi care probabil n-au mai trăit asemenea momente din copilăria lor.
Apoi, după încheierea jocului, în imensa încăpere s-au aşternut mesele îmbelşugate, cu specialităţi de mâncare şi băutură, evenimentul căpătând finalitatea scontată: s-au legat numeroase punţi de comunicare, natura umană intrându-şi pe deplin în drepturi, acum, în preajma sosirii primăverii!

ziare & stiri