Cultura · 493 · 05.12.2024

SILVESTRU DĂNILĂ (MONTRÉAL) DESPRE FILMUL „SCULPTORUL IOAN MARCHIȘ”, ÎN REGIA LUI HORIA MUNTENUS PORTRET AL ARTISTULUI LA MATURITATE

By REDACȚIE
SILVESTRU DĂNILĂ (MONTRÉAL)  DESPRE FILMUL „SCULPTORUL IOAN MARCHIȘ”, ÎN REGIA LUI HORIA MUNTENUS  PORTRET AL ARTISTULUI LA MATURITATE

În aceste vremuri de priveliște, filmul lui Horia Muntenus despre Ioan Marchiș, mut în ceea ce privește naratorul, ne face să simțim, întrucâtva, profunzimile unei normalități trecute, pe alocuri prezente. Dar un prezent continuu.

Filmul începe printr-un portret în trei dimensiuni al artistului, care își ascute uneltele de lucru, unelte pe care le vom revedea pe parcursul documentarului. „Crearea universului e ludică. Demiurgul se joacă atunci când creează“, ne mărturisește, la un moment dat, cel ale cărui mâini le-aș numi peripatetice, întrucât desenul se însoțește cu o maieutică specifică artistului-filosof, o chemare centripetă către un nespus primordial, placenta sculpturii.

Și pentru că am vorbit de moșirea formelor ca gânduri, trebuie să amintim faptul că „orice mamă este și zeița-mamă”, pentru că ne naște într-un anumit secol, ca persoane, dar ne naște de la începuturile universului ca ființe, mărturie fiind și „germenii geometriei sacre”, decupați de pe costumele populare.

Pășind treptat în film, începem să observăm că totul în jurul nostru e sculptură a naturii, că vârtejul renașterii e ca de foc, hora vieții în jurul soarelui, că apa e părul mamei, dar și zig-zagul moarte-renaștere, că diavolul, deși încătușat de Dumnezeu, provoacă imaginarul, că moartea, pentru a fi alungată, trebuie să iasă din pământ, o dată pe an, de ziua nopților. Realitatea e o ladă de zestre pe care un semiolog ne cheamă să o deschidem ca pe o cutie a Pandorei.

„Comenzile sociale” de la Renaștere încoace ne-au înstrăinat de esențe. Dar frumusețea tradiției face să dispară durerile istoriei politice. Comuniștii nu ne-au putut ucide genele. În ceea ce privește tendința artei actuale, Ioan Marchiș avertizează că fragmentul trebuie să aibă sămânța întregului, altfel e nesemnificativ. Brâncuși e un fragment, dar unul universal. „Artistul este și un medic al sufletului uman“.

Punctez intuiția unei legături semantice latine între maternitate (genesis) și îngenunchere (geniculum).

A doua jumătate a filmului îl prezintă pe Ioan Marchiș în universul maramureșean, lucrările din casa și curtea sa, dar și vasta operă, răspândită prin diverse locuri publice sau muzee, omagiile unor înaintași iluștri, omagiul feminității, bucuriile formei, culoarea îndesată a unor reliefuri.

Documentarul lui Horia Muntenus e o pasăre rară în peisajul actual, o peliculă liniștitoare, de aceea cheamă la revedere. O provocare la rumegare de simboluri. La sfârșit îți dai seama că realizatorul te-a făcut să crezi că nu era nimeni în spatele adulmecătorului de vederi.

Chiar dacă subiectul nu m-ar fi interesat, tot l-aș fi văzut până la capăt și abia aștept să-l revăd după ce se mai decantează. De mult n-am mai văzut un documentar care să liniștească, să transmită stări, să fie mai mult decât pelicula realității.

BACK TO TOP