Cultura · 733 · 19.04.2023

Tomi REICH “AMINTIRI DIN TURDA”, orașul de pe Arieș

By PETRE POPP
Tomi REICH “AMINTIRI DIN TURDA”, orașul de pe Arieș

Oraşul de pe Arieş
Turda, oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, are o istorie foarte lungă. Specialiştii în istorie şi arheologie susţin că oraşul a fost întemeiat de Daci, mult înainte de invazia Legiunilor Romane şi era cunoscut sub numele de Patavissa. În jurul anului 103 (AD) Legiunile Romane au cucerit oraşul şi i-au schimbat numele în Potaissa. Oraşul a devenit o bază militară (castrum) pentru Legiunea a 5-a Macedonica. În anul 271, sub presiunea neîncetată ale triburilor barbare (Vizigoţii, Ostrogoţii, Longobarzii, Vandalii, etc.) care veneau valuri-valuri dinspre răsărit, Romanii au părăsit Dacia şi s-au retras la sud de Dunăre. În jurul anului 1000, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi anexată Ungariei. La sfârşitul primului război mondial (în 1918) şi în conformitate cu tratatul de la Versailles, Transilvania s-a unit cu România.
Mărturisesc că pentru mine, Turda a fost întotdeauna o enigmă: cum se face că un oraş cu o istorie atât de îndelungată, a rămas totuşi atât de mic şi atât de provincial? Doar Bunul Dumnezeu l-a blagoslovit cu multe bogăţii naturale şi o poziţie strategică demnă de invidiat! Turda e o poartă spre Munţii Apuseni, un punct de plecare spre Cheile Turzii, un loc unde se exploata sarea încă din antichitate, un loc cu un excelent potenţial turistic.
Totul e acolo, de mii de ani, doar trebue amenajat şi dezvoltat! Dar asta, din păcate, nu s-a făcut. De ce? La întrebarea aceasta eu pot să dau doar un răspuns parţial, un răspuns valabil doar pentru pentru perioada 1941-1964, când eu am trăit la Turda.
În perioada 1941-1945 România se afla în război şi, în mod firesc, nimeni nu se interesa de turism; în perioada 1945 – 1947, Europa, inclusiv România, încă nu şi-a revenit din teribilul şoc cauzat de cel de al doilea război mondial; în 1948 România a devenit o ţară comunistă şi conform ideologiei comuniste, baza economiei trebuia să fie industria. Turismul nu era pe ordinea zilei şi nu era considerat ca ceva "serios" din punct de vedere al economiei naţionale. Aşadar, guvernele comuniste au dezvoltat industria. La Turda exista industrie şi înainte de regimul comunist: fabrici de ciment, sticlă, porţelan, ceramică, uzinele chimice şi altele. Toate acestea au fost naţionalizate în 1948 şi apoi dezvoltate.
Sub regimul comunist s-au construit şi întreprinderi noi. Una din acestea era "Silica", o fabrică care producea cărămizi speciale, rezistente la temperaturi înalte. Aceste cărămizi erau folosite drept căptuşeală pentru partea interioară ale furnalelor de oţel. "Oţel" şi "furnale" erau cuvinte cu rezonanţă foarte bună în ideologia comunistă.
M-am întrebat de multe ori dacă "tovarăşii" de la Comitetul Central al P.C.R. ştiau ceva despre viaţa muncitorilor de la fabrica "Silica" din Turda?

Iata faptele, pe scurt:
Un muncitor care lucra patru sau cinci ani la această întreprindere, avea şanse de aproape sută la sută să contracteze o teribilă boală: silicoza! Şi cine a contractat-o, avea şanse să mai trăiască cel mult un an! Fabricile şi uzinele din Turda emanau zilnic cantităţi enorme de fum, de praf şi de gaze otrăvite aşa că aerul era extrem de poluat. Dar se pare că asta nu impresiona pe nimeni, cu atât mai puţin pe cei care cârmuiau ţara.
Turismul local era limitat la Cheile Turzii, la Durgău şi la băile sărate. La acesta din urmă, în zilele de 1 Mai şi 23 August, autorităţile locale organizau o "chermeză". În aceste zile, dacă nimereai pe acolo şi dacă aveai multă răbdare şi puţin noroc, puteai să-ţi cumperi doi mititei cu o felie de pâine şi o halbă de bere. În anii 40 şi începutul anilor 50, viaţa culturală a oraşului era centrată mai ales pe cele două cinematografe: "Maxim Gorki" şi "Pacea". Viaţa era grea, salariile mizerabile şi aproape toate produsele de consum erau raţionate. Pentru orice fleac trebuia să stai "la coadă" ore în şir.
Şi totuşi, anii aceştia mi-au rămas în memorie ca una din perioadele fericite ale vieţii mele. În timpul vacanţelor de vară mergeam "la Băi" sau la Arieş; câteodată făceam excursii la Cheile Turzii şi uneori chiar mai departe, în Munţii Apuseni, cu "Mocăniţa". Iarna făceam ski pe dealurile din împrejurimi; duminica ieşeam la "Corso" şi ne întâlneam cu prietenii. Învăţatorii, profesorii şi instructorii de pionieri ne repetau zilnic că "sub conducerea înţeleaptă a Partidului şi Guvernului noi trăim o viaţă fericită." Iar noi, copii naivi şi creduli, eram convinşi că tot ce ni se spunea era absolut adevărat.
În anul 1956, această perioadă fericită a luat sfârşit odată cu terminarea liceului. Vrând-nevrând, a trebuit să iau la cunoştinţă că adolescenţa s-a terminat şi neuitatele versuri ale lui George Coşbuc:
"E o luptă viaţa, deci te luptă, Cu dragoste de ea, cu dor!"
au primit, deodată, o nouă dimensiune: dimensiunea realităţii!
Marea majoritate a absolvenţilor au părăsit Turda, îndreptându-se spre instituţiile de învăţământ superior din Bucureşti, Cluj şi Timişoara. Cred că nimeni nu şi-a pus întrebarea: "De fapt, de ce nu exista un institut de invăţământ superior şi la Turda? De ce la Bucureşti exista Universitate, Institut Politehnic, Institut de Medicină, Institut de Ştiinţe Economice, Academie de Muzică şi Arte şi multe alte institute similare, în timp ce la Turda... nimic!? Oraşul Bucureşti a fost întemeiat doar în urmă cu aproximativ 600 de ani! Un adevărat "puşti" faţă de Turda, care există de peste 2000 de ani! Ce nedreptate istorică!

Da, ştiu că mulţi vor spune că Bucureştiul e, totuşi, capitala ţării şi se cuvine ca acolo să fie concentrate cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior. Dar asta nu e o lege şi nici măcar o necesitate! În Anglia, de exemplu, Londra, capitala, are câteva universităţi bune; dar cele mai prestigioase universităţi engleze se află la Oxford şi la Cambridge, ambele situate la sute de kilometri de Londra. Situaţia e similară şi în Statele Unite. Capitala Washington are şi ea câteva universităţi; dar cele mai prestigioase universităţi americane : M.I.T., Harvard, Princeton, Yale, Cornell, U.C.L.A., Stanford şi Caltech se află la mii de kilometri de capitală.
La asta se cuvine să mai adăugăm că de-a lungul anilor, Turda produs mulţi oameni de seamă: scriitori, poeţi, artişti, compozitori, diplomaţi, doctori, arhitecţi, ingineri, chimişti, fizicieni, matematicieni, avocaţi, economişti şi lista se mai poate continua. Din păcate foarte puţini din aceştia s-au reîntors la Turda după terminarea studiilor. Motivul nu e greu de găsit: la Turda nu exista niciun institut de învăţământ superior, niciun laborator modern de cercetare ştiinţifică. Doar o atmosferă provincială care nu încuraja gândirea şi activitatea neconformistă, atât de necesare pentru dezvoltarea şi avansarea ştiinţelor şi artelor.
Rămâne de văzut dacă în viitor se vor găsi câţiva oameni curajoşi şi cu iniţiativă, capabili să transforme oraşul acesta milenar şi într-un centru de ştiinţă şi cultură.
Primii ani
Eu şi familia mea am ajuns la Turda în August 1941 şi nu de voie, ci de nevoie! Până atunci trăiam în comuna Zaul de Câmpie (în fostul judeţ Turda) împreună cu bunicul Samuel şi bunica Hermina, părinţii tatălui meu. Bunicul era comerciant şi avea un mic magazin universal; tata se ocupa cu comerţul de cereale. Situaţia noastră economică era bună.
În vara anului 1941, guvernul fascist antonescian a decretat mai multe legi cu caracter antisemit. Una din ele prevedea că evreii trebuie să fie concentraţi în oraşele de reşedinţă ale judeţelor unde trăiau. Autorităţile locale ne-au acordat 72 de ore pentru a ne face bagajele şi pentru a părăsi localitatea. Aşa am ajuns la Turda.
Imediat după sosire, am fost transportaţi la "ghetto": un teritoriu îngrădit, în incinta unei mori, care ieşise demult din funcţiune. Erau acolo încă câteva sute de coreligionari, refugiaţi ca şi noi, din toate colţurile judeţului. Cam după o săptămână, autorităţile locale ne-au permis să ieşim din "ghetto" şi să ne căutăm locuinţe în oraş. Părinţii mei au găsit o mică locuinţă de închiriat pe strada
Zamfirescu Nr.5. Locuinţa era compusă doar dintr-o singură cameră şi o mică bucătărie. Dependinţe nu erau. Proprietarii casei, doamna şi domnul Velker, erau foarte simpatici şi cumsecade. Pe mine mă iubeau în mod deosebit.
Scurt timp după ce ne-am mutat în noua noastră locuinţă, tata a fost luat la muncă forţată. Bunicul, bunica, mama şi eu am rămas acasă. Bunica era foarte bolnavă şi zăcea aproape tot timpul în pat. Spre norocul nostru, mama mea, pe lângă faptul că era o gospodină exemplară, era şi o croitoreasă de prim rang! În scurt timp şi-a făcut o clientelă destul de mare şi câştiga destul pentru a întreţine familia. Bunicul făcea cumpărăturile necesare casei, dar se ocupa şi de educaţia mea. Deseori mă lua la plimbare. Aveam două locuri preferate: parcul orăşenesc şi părculeţul de lângă statuia lui Dr. Ioan Raţiu.
Dealurile care înconjoară Turda sunt foarte prielnice viticulturii. Familia Velker avea în posesia ei cam o jumătate de hectar de vie. Vinul lor era cunoscut şi apreciat. "Comoara" cea mare a familiei era compusă din cele opt butoaie mari de vin aflate în pivniţă. Când soţia nu era acasă, domnul Velker obişnuia să-şi viziteze "comoara" pentru a trage bine la măsea. Eu îl vedeam câteodată coborând în pivniţă şi ştiam bine cu ce scop. Domnul Velker mă privea şi el, apoi îşi punea degetul arătător la buze, semn că-mi cerea să tac, să nu divulg nimănui "secretul". Câteodată mă "mituia" cu un măr sau o ciorchină de struguri.
***
Din toată perioada celui de al doilea război mondial, cred că anul 1944 a fost cel mai greu pentru evreii din România. Evreii din Transilvania de nord (anexată Ungariei conform dictatului de la Viena din 1940) au fost deportaţi în lagărele de concentraţie din Auschwitz. Majoritatea au pierit acolo.
Obersturmbahnführer Adolf Eichman, "specialistul" nazist în "soluţia finală a problemei evreieşti" a ajuns şi în România pentru a organiza în mod rapid şi eficient transportul evreilor în lagărele de concentraţie şi exterminare din Polonia. Mulţi se întreabă şi azi, ce rost mai avea această acţiune în 1944, când era deja clar că Germania va pierde războiul ? Spre fericire, guvernul României a înţeles bine situaţia şi a hotărât să părăsească "axa", alăturându-se Coaliţiei Antinaziste. Mai mult, guvernul României a declarat război Germaniei naziste. Dar Germania încă nu era învinsă! Au trecut încă zece luni de lupte grele până când Coaliţia a reuşit sa o răpună.
În luna August au început luptele pentru eliberarea Transilvaniei. Armata română participa deja în aceste lupte, alături de armata sovietică. Specialiştii în istoria celui de al doilea război mondial, sunt de acord că dintre toate bătăliile care au avut loc pe pământul Transilvaniei, cea de la Turda a fost cea mai grea, cea mai crâncenă. Bătălia a durat cam trei săptămâni. Trupele germane, situatela nord-vest de oraş, se luptau înverşunat pentru a opri avansarea armatei sovietice şi române care veneau din sud şi din est.
Fiecare dimineaţă începea cu bombardamente grele de artilerie. Era iadul pe pământ! Populaţia civilă era mai tot timpul în adăpost. Adăpostul nostru era, bineînţeles, pivniţa (cea cu butoaiele de vin). Multe din clădirile oraşului au fost avariate; altele complect distruse. Ca prin minune, casa noastră a rămas intactă!
La începutul lunii septembrie, armata germană s-a retras şi unităţi ale armatei sovietice au intrat în oraş. Cu toţii am răsuflat bucuroşi şi uşuraţi! Dar domnul Velker era de două ori bucuros: întâi, pentru că am fost eliberaţi şi în al doilea rând pentru noile perspective de afaceri. Auzise el că ruşii sunt mari "amatori" de băuturi alcoolice şi era ferm convins că va face bani buni prin vânzarea sutelor de litri de vin pe care le avea în pivniţă. Dar, precum zice vechiul proverb, "socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg!"
Într–o seară, târziu, un grup de vreo 50 de soldaţi sovietici au forţat poarta casei şi au intrat în curte; apoi s–au îndreptat spre pivniţă. Se pare că ştiau exact locul unde se aflau butoaiele cu vin. Bietul domnul Velker a rămas cu gura căscată, dar nu s–a împotrivit şi nici nu a protestat şi bine a făcut, căci altfel şi–ar fi riscat viaţa!
Ruşii au coborât în pivniţă şi în decurs de trei ore au "terminat" totul. ***
Bunica Hermina a decedat scurt timp după eliberare. Peste vreo lună, tata s– a întors acasă, eliberat de la munca forţată. Pe bunicul Samuel îl frământa doar un singur gând: să ne întoarcem cât mai repede la casa noastră din Zaul de Câmpie. Dar tata a declarat în mod categoric: "Nu!" Tata avea probabil o bună intuiţie şi "simţea" că ceea ce a fost, nu va mai fi ! Aşa că am rămas la Turda. În decursul anilor s–a dovedit că tata a avut deplină dreptate!
În primăvara anului 1945 ne–am mutat într–o altă locuinţă, pe strada Dr. Ioan Raţiu Nr. 30. Faţă de locuinţa noastră de pe strada Zamfirescu, noua noastră locuinţă era un adevărat "palat": avea patru camere + bucătărie + dependinţe!
Tata a început să lucreze, mama continua cu croitoria şi situaţia noastră economică s–a ameliorat în mod simţitor.
În octombrie 1945 am avut o mare surpriză! Cele trei surori ale mamei: Klari, Eva şi Bori s–au întors de la Auschwitz! Familia mamei locuia la Târgu–Mureş (oraş anexat Ungariei conform Dictatului de la Viena din 1940) şi noi ştiam bine că întreaga populaţie evreiască din acest oraş a fost deportată la Auschwitz.

Cred că a trecut cel puţin o oră până când mama şi cele trei surori au revenit din şoc. "Şi unde sunt părinţii?" a întrebat mama. În loc de răspuns, cele trei surori au izbucnit în plâns. Un plâns zguduitor, care–ţi sfâşia inima! A trecut încă o oră până când s–au mai liniştit şi erau din nou în stare să vorbească.
Atunci am aflat că bunica Janka şi bunicul Moritz au fost ucişi în camerele de gazare din Auschwitz încă în prima zi, imediat după sosire.
Doctorul Markovits
Pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, doctorul Markovits era un medic cu o reputaţie bine stabilită în Turda şi prin împrejurimi. Niciodată n-am ştiut care era specialitatea lui, dar cert e că se pricepea la multe lucruri în domeniul medicinei.
Printre pacienţii lui se numărau oameni din toate straturile sociale: bogaţi şi săraci, intelectuali şi funcţionari, orăşeni şi săteni. Se întâmpla adesea ca sătenii nu aveau bani să-i plătească. În asemenea cazuri doctorul Markovits accepta plata "în natură": o găină, o raţă sau o gâscă. Cabinetul său medical era situat chiar în casa lui: o casă frumoasă, aproape de centrul oraşului, înconjurată de o livadă, cu minunaţi pomi fructiferi.
Aveam cam cinci ani când mama m-a luat la doctorul Markovits pentru a primi o serie de vaccinuri (unele destul de dureroase, însoţite de febră care ţinea câteva zile). După ce am primit ultimul vaccin, am observat că mama şi-a scos portmoneul şi a plătit doctorului onorariul cuvenit. Văzând asta, eu am rămas nedumerit, dar şi mânios. Iar când am ajuns acasă, nu m-am putut stăpâni şi am exclamat: "Nu e destul că mi-a provocat dureri ? Pentru asta mai trebuie să şi plătim ?"
Primul (şi ultimul) meu an la Talmud-Tora
Aveam cam cinci ani când părinţii m-au înscris la Talmud-Tora, şcoala religioasă a comunităţii evreieşti din Turda. Şcoala Talmud-Tora se mai numeşte şi "Heder". În limba ebraică, "Heder" înseamnă "cameră" şi denumirea provine din faptul că în decursul istoriei toată activitatea şcolii se desfăşura într -o singură cameră, situată de obicei în apropierea sinagogii.

La şcoala aceasta se învăţau numai subiecte religioase şi totul se baza pe toceala textelor biblice. Explicaţii erau foarte puţine şi de fapt nu avea nicio importanţă dacă înţelegeai textul "tocit". Important era să-l ştii pe dinafară.
Scoala primara evreiasca din Turda a functionat pana in 1948
Elevii erau împărţiţi pe grupe: cei mai în vârstă studiau texte mai avansate, iar noi, "novicii", texte mai uşoare. La început mi-era cam frică, ca să nu zic că eram cuprins de panică. Mă tot întrebam cum am să fiu în stare să învăţ, pe dinafară, zeci de pagini ? Dar pe urmă am înţeles că situaţia nu era chiar aşa de desperată.
Deja în prima săptămână a anului şcolar am observat că învăţătorul nostru avea o mare slăbiciune: sticla cu ţuică. Din când în când ieşea, chipurile, la toaletă, unde trăgea bine la măsea. Pe urmă se întorcea în clasă cu ochii sticloşi. Scurt timp după aceea, pleoapele i se închideau şi adormea buştean, cu capul pe masă.
În acel moment toţi elevii se sculau de la locurile lor şi ieşeau la recreaţie. Cei mari jucau fotbal în curtea sinagogii, iar noi, cei mici, mergeam la pârâu. În spatele sinagogii era o mică poartă care dădea spre pârâul Hăşdate. Era acolo o vegetaţie frumoasă şi abundentă, loc cum nu se poate mai potrivit pentru a ne juca de-a v-aţi ascunselea.
După un timp, învăţătorul nostru se trezea şi ne forţa înapoi în sala de studii. Dar noi nu ne descurajam, pentru că ştiam bine că în curând sticla cu ţuică îşi va face din nou "datoria". Aşa treceau zilele, săptămânile şi lunile. Inutil de spus că eu eram foarte fericit la această şcoală.
La sfârşitul anului şcolar, bunicul meu s-a decis să-mi verifice cunoştinţele şi m-a examinat. Cred că nu a trebuit să facă un efort deosebit pentru a se convinge că de fapt nu ştiam nimic. Plin de mânie, a declarat părinţilor: "Copilul ăsta nu ştie nimic! Eu pur şi simplu nu înţeleg ce se face acolo, la Heder!" (Bunicul avea dreptate, dar eu, bineînţeles, nu am divulgat "secretul").
În urma acestei declaraţii categorice, părinţii s-au decis să mă scoată de la Talmud-Tora, spre marele meu regret.

sursa: text preluat de pe http://www.bjt2006.org/TR_Turda_1112.pdf

BACK TO TOP