"Dar nu când moare Speranța este o întrebare care ar trebui să ne preocupe, doar știm asta cu toții. Mai bine ne întrebăm: cum moare ea? Poate că speranța se naște într-un moment de slăbiciune sau de visare ori într-o situație de disperare, dar aproape că nu contează. Este important că ca reușește o minune, să te facă să crezi că lucrurile vor merge bine, că eforturile sau talentele vor fi răsplătite sau că țara ta sau comunitatea va ajunge repede o țară civilizată, doar are atâtea frumuseți și resurse plus un popor atât de deștept, sigur cel mai deștept din Europa, cum cred vreo trei sferturi dintre români.

Speranța, oricât ar fi ea de firavă, te pune în mișcare, îți poate da energie să plănuiești, să consumi, să alergi, să participi la curse de anduranță ale vieții. La flacăra ei muribundă te poți încălzi când ți-e greu să mai crezi că va ieși soarele și pe strada ta, tot ea te face să crezi că mai e doar un pic și lucrurile se vor aranja, vor veni zorii unei alte epoci. Poate că o generație veche este la butoane, dar vor trece cei douăzeci de ani profețiți de Brucan și va fi bine, generația tinerilor va schimba lumea din temelii. Facem o nouă revoluție, ești dascăl, studenții țin la tine, poți să-i înveți, lumea se schimbă prin școală și lumina cărții. Petreci mii de zile și nopți între zidurile reci ale universității și entuziasmul tinerilor care te înconjoară te face să uiți că afară lucrurile par înghețate, iar o oligarhie se schimbă cu alta, un partid cu altul, dar țara parcă a înghețat. Scrii cărți și articole revoltate, dar vezi că nu e valabilă credința ta veche din vremea adolescenței poetice conform căreia ideile pot schimba lumea.

Nu se întâmplă asta, speranța ta devine o flacără tot mai mică, tinerii pleacă spre alte țări și nu se mai întorc, dar tu pui încă un pic de untdelemn în candelă și flacăra reapare. Nu-i nimic, trebuie să ne implicăm cu toții – și te implici, ieși în stradă, faci politică, devii funcționar public, crezi că merită un mic sacrificiu, dar te învinge oligarhia de partid și atunci te uiți disperat în toate părțile și vezi din nou speranța în moarte clinică. O resuscitezi cum poți, nu o înțelegi de ce se încăpățânează să rămână în viață și să te împingă spre noi asalturi. Nu va fi mereu așa, te înflăcărește din nou speranța, intrăm în lumea civilizată și va veni Europa să curme excesele, să ne fie arbitru și sfetnic, paznic, supraveghetor sau chiar călău, dacă nu suntem serioși și cinstiți. Nu se întâmplă asta, Europa are treburile ei, ne dă cu rigla peste degete din șase în șase luni, apoi reîmparte între țările bogate bursa noastră de școlari neascultători. Speranța se chinuie, cade fără suflare, nici nu mai știi dacă este vie sau moartă. O descărcerezi dintre ruinele visurilor tale europene și o reanimi cu un gând nou: vom face o descentralizare și atunci oamenii vor ști mai bine să-și folosească resursele, nu sunt păsări care să-și strice cuibul, nu o să-și distrugă comunitățile, doar nu există comunități sinucigașe. Pe naiba, a fost doar o glumă, oligarhia doar a glumit! Vai, se rupe țara, băieți, voi nu vă pricepeți la administrație, vă fură ungurii banii și pământurile. Lăsați-ne, ne ocupăm noi de asta. Sigur, aveți dreptate, spun dregătorii locali, mici sau mari, era să facem o mare prostie, bine că ne-ați tras de mânecă. Și gata!

Speranța că țara mea se va face bine într-o zi a murit. A înghețat într-o pădure din Munții Apuseni, iar moții care au încercat s-o resusciteze povestesc că avea lacrimi înghețate pe față. Am ucis-o noi înșine cu prostia, corupția și lipsa noastră de suflet. A murit în chinuri, după ce timp de 25 de ani a intrat de multe ori în comă. Acum însă frigul a fost mai tare. Iar tu nu poți să-ți alungi un gând: am construit o Siberie la noi acasă, într-un sfert de secol de democrație."

Sursa text: Politivally incorrect - Vasile Dîncu; Editura Școala Ardeleană - Editia a II-a (Scenarii pentru o Românie posibilă)